Democrația după Matei

Nu știu când te-ai gândit tu ultima oară la viața ta. La viața ta de care parcă te ascunzi în fiecare zi. La viața fugărită prin tine de toate gândurile care-ți vin buluc în cap și nu se mai opresc, și parcă te sufocă, și parcă te înalță, și parcă dau cu tine de pământ, și n-ai ce să le faci. Ele tot vin. Și-ți spui că or să treacă, or să se sature și ele, cât vor putea s-o țină așa, să vină de nebune, și-or să te lase-n pace s-ajungi și tu, de unul singur, la viața ta. S-o prinzi măcar un pic de mână, s-o ții în loc și să vorbești cu ea. Așa, ca-ntre prieteni, la o cafea, în liniște, să povestiți, să râdeți, să plângeți, să vă jurați că n-o să vă mai despărțiți. Visezi să fie așa.
S-ajungi în locul acela pur, ideal din tine, unde-i doar viața ta, unde nimic, niciodată, nu moare, unde e fericire, unde-i speranță, unde totul e posibil, unde îți vin ideile extraordinare, ideile divine, unde e libertate. În locul acela pe care l-ai pierdut în niște ani, nici tu nu știi când l-ai pierdut, și mai ajungi, așa, din întâmplare acolo, destul de rar, când viața parcă vrea să îți arate cât poate fi de simplu totul, cât de extraordinar poți trăi, cât de liber poți fi. Ah, liber! Ce cuvânt e și ăsta! Parcă ți-aduce aminte de ceva!

Nu știu când te-ai gândit tu ultima oară la tine și la libertatea ta. Sigur, și tu, la fel ca mine, crezi că ești liber, că faci ce vrei, că spui ce vrei, că nimeni, domnule, nimeni nu îți dictează ție cum să trăiești, cum să muncești, ce să gândești. E simplă viața așa, în mintea ta, în mintea mea.

Doar că și tu, la fel ca mine, ajungi câteodată, rar, în locul acela numit viața ta, în care vezi că nu-i așa. Că libertatea asta de fiecare zi e doar în mintea ta buimăcită de gânduri, dictată, pas cu pas, de alții. De cei care îți spun că au grijă de tine, că îți vor face, că îți vor drege, că dacă îi votezi, că dacă-i crezi, că dacă-ți lași în mâinile lor toate gândurile, toate speranțele, sufletul, libertățile, tot ce ai ideal prin tine, îți va fi bine. Îți va fi minunat, așa cum nu ți-a fost vreodată. Și-așa renunți la tot ce e mai sfânt în tine. Renunți la libertatea ta. Renunți degeaba, știi și tu, atunci când mai cobori în liniște, ușor, de unul singur, la viața ta.
Nu știu cum ești tu, dar eu acum, la 36 de ani, am trei momente mari de libertate. E mult, puțin, habar nu am. Sunt, poate, norocoasă. Aș fi putut să n-am nimic. Sunt, poate, oarbă și-aș fi putut să am o întreagă viață așa, de libertate.

Prima libertate. Puiul de om

Am scris rândurile acestei cărți cu gândul la o ființă de nici zece ani care știa deja bine că, pentru o sticlă cu lapte, trebuie să iei sacoșa de rafie, să o aliniezi frumos, de cu seară, la rând, să o legi cu o bucată de sfoară de celelalte, să nu-ți ia altul locul, iar dimineața la 5 și jumătate, hai 6, să te așezi și tu lângă sacoșa ta.
Am scris rândurile acestea cu mintea la un suflet de om mic, învățat că pentru un ou, chiar și din ăla spart, aruncat, așa spart, din cofraj într-o pungă, trebuie să înșiri rândul la o alimentară. Să te înghesui acolo până rămâi fără aer, să-ți ridici mânuțele sus, cât poți de sus, să vadă vânzătoarea sacoșa ta. Să nu intri în vorbă, în ore de așteptare, cu cei mai mari, cu cei necunoscuți. Să le asculți, că vrei sau nu, fără să spui nimic, toate supărările, toate frustrările, să le simți ascuțit, până în cel mai ferit loc al sufletului tău de copil, toate înjurăturile, că − la naiba să-l ia de ou!, ne înghesuim ca vitele la coada asta pentru el.

Am scris rândurile acestea cu gândul la multe amintiri păstrate de copilul învățat mai mult că ar trebui să tacă. Să nu cumva să spună afară ce-a auzit prin casă. Să asculte de tovarăși. Să nu facă probleme. Să nu zică la școală prostii, așa cum zice nea’ Tomiță când e mai furios. Să nu-și dorească multe. Că nici nu sunt prea multe de dorit.
Am scris rândurile acestea din prima mea carte cu gândul la copilul de nici zece ani care striga prin casă, într-o iarnă, cea din ’89, „Victorie!“, „Jos comunismul!“, „Libertate!“, cu mâinile înțepenite, prinse între ale mamei lângă un calorifer înțepenit și el, cu ochii ațintiți la televizorul Lux S, alb-negru și cu lămpi. Cu multe întrebări, duse cu el mai multe luni. „De ce se împușcă, mamă?“. „De ce vorbim în șoaptă, mamă?“. „Ce-i fac lui Ceaușescu?“. „Mai începe școala, mamă?“. „Mai vine Moș Crăciun?“. „De ce mor, mamă, oamenii aceia?“. „De ce să tac?“. „De ce ești fericită?“. „De ce îi bat?“. „De ce plângi, mamă?“.

Am scris rândurile acestei cărți, prima mea carte, cu gândul la copilul care nu avea nici zece ani la Revoluție, pe care l-am găsit greu, coborând în liniște, de una singură, ușor în viața mea. Cu gândul la puiul de om care m-a învățat, în foarte multe feluri, ce este Libertatea.

Libertatea de acum. Spovedanie

Am scris cartea aceasta într-un moment în care să fii jurnalist în România înseamnă să îți asumi un soi de singurătate, de sălbăticie profesională. De sălbăticie în sensul dur, idealist, necompromis, nebun, dacă vrei. Să fii ziarist în țara noastră de acum înseamnă să îți iei libertatea în brațe, să o strângi bine la piept și să mergi, doar tu cu ea, pe drumul vostru drept, până acolo unde și tu, și libertatea ta știți sigur că ați găsit adevărul. Și, sigur, mai întâlniți, din când în când, pe drumul vostru drept, și alți sălbatici ca voi. Puțini, foarte puțini.
E un moment al presei, în vremurile astea în care eu am scris această carte, în care parcă, așa ca niciodată în România de după Revoluție, mafia a pus stăpânire pe toată țara. Sunt altfel mafioții de acum, ai anului 2016. Sunt peste tot, sunt băgați în toate cotloanele instituțiilor publice, sunt infiltrați în Justiție, în Educație, în Sănătate, în servicii secrete, sunt în toate, în absolut toate afacerile făcute cu bani de la stat, cu bani furați din buzunarul meu și-al tău. Și poate că nici asta nu ar fi cel mai înspăimântător. Dar cred că cea mai dură luptă a unui jurnalist, în vremurile de acum, e cea cu mafia politico-administrativo-penală care a intrat, asemenea unei armate criminale, cu bocancii, cu bâtele, cu botnițele, cu lanțurile în mai toate instituțiile de presă din România. Aproape nimic nu a rămas necontaminat de mafioții de acum.

E o luptă pe viață și pe moarte. O luptă în care partea proastă e că mafia este încă foarte mare. E cea rămasă din vremurile de demult, venită printre noi cu tot gunoiul, cu toate apucăturile și cu toate mentalitățile bolnave ale foștilor securiști, cu tot ce a avut mai rău, mai sângeros regimul comunist. O mafie care, într-un sfert de veac de când credem naiv că ne-am câștigat libertatea, democrația, s-a regrupat, s-a regăsit, s-a reinventat, s-a adaptat, s-a întărit, a învățat tot, dar absolut tot ce a putut pentru a ne controla, manipula, jefui de bani, de vise, de vieți. O mafie care a reușit să corupă aproape o lume întreagă de ziariști. O mafie care a reușit să aducă în fața poporului toate scursurile, toți neocomuniștii, toți lipitorii de afișe, toți agramații, prezentați pe ecrane sau în pagini de ziare drept formatori de opinie, drept jurnaliști. Asta e partea proastă.

Dar e și partea bună în vremurile astea de acum. Mafia e speriată, e înnebunită, e turbată că tot sistemul prin care manipulează și fură întreaga Românie, de zeci de ani, s-a fisurat. Că nu mai poate controla absolut tot. Că în epoca asta în care trăim, informațiile nu mai înseamnă doar ce aruncă mafioții spre popor, prin niște televiziuni și unele hârțoage numite ziare. Partea bună, acum, pentru un jurnalist care mai crede în tot ce este drept, care nu încetează nicio clipă să caute adevărul e că poate lupta și singur. Că poate ajunge și așa, ca un sălbatic, cu adevărul la un întreg popor.

Libertatea ideală

„Democrație înseamnă atunci când oamenilor le este permis să facă ce vor, respectând reguli drepte. Și mai înseamnă când fiecare om are dreptul la învățământ, la orice credință vrea. Democrație înseamnă ca oamenii să fie liberi să se exprime așa cum vor și cum cred ei că e bine. Și să nu fie, ca pe vremea comuniștilor, lucruri cu porția. Să poată fiecare să își ia cât vrea și cât poate din ceea ce vrea. Democrație înseamnă să nu fie discriminare, să avem toți aceleași drepturi, înseamnă, mamă, să fim la fel de liberi“.

Așa arată acum, în 2016, democrația și libertatea pentru Matei, copilul meu de zece ani. Atât cât aveam eu când vedeam, de la etajul opt al unui bloc comunist din Iași, Revoluția la televizor, când strigam „Victorie!“, dar nu știam ce va fi cu Victoria asta, când democrație era un cuvânt pe care abia atunci îl auzeam, când mă uitam, tot la televizor, la „golanii“ din Piața Universității și nu înțelegeam de ce o aud pe mama spunând că nu s-a terminat, că iar ne bat, că ne omoară-n stradă bieții copii. Democrația și libertatea lui Matei mă fac, însă, să sper că cel puțin un lucru nu va mai trebui să strige generația lui: „Jos comunismul!“.

2 Comment

  1. de ce oamenii care manifestează de 13 zile încoace vor reuși?

    pentru că ei au o judecată de valoare în care cred.
    pentru că au viziune și convingeri.
    pentru că visează un viitor frumos și onest în care să trăiască ei și copiii lor.
    dar, în primul rând, pentru că pun suflet în asta.

    de ce nu vor reuși mafioții?
    pentru că nu ii ghidează valoarea ci doar interesul.
    pentru că nu au viziune.
    dar, în primul rând, pentru că ei nu cred în nimic.

    Martin Luther King nu spunea “am un plan!” sau “vă promit!”,
    așa cum fac bandiții care-și zic “guvern pds-alde”.
    el spunea simplu și grandios:

    “I have a dream!”

    cei care au luptat pentru acest vis au învins.
    nu imediat. dar au învins.

    și noi vom învinge.
    pentru că, la rândul nostru,
    avem puterea de a crede într-un vis.

  2. Elena Rebei says: Reply

    Parcă mă văd pe mine în anii ’90. Am trăit prima mineriadă, am trăit a doua mineriadă, am trăit cu feseneul votat de 90% din populație și am simțit că poporul ăsta mi-a furat tinerețea. De cîte ori am cerut corectitudine și profesionalism din partea unui profesor, restul de părinți, speriați că respectivul se va răzbuna pe copiii lor, săreau să mă pună la punct. De cîte ori am reclamat un medic că nu dă atenția cuvenită unor oameni nevoiași și condiționează actul medical de o pilă sau un plic cu bani, au sărit alții să-mi închidă gura, că poate o să ajung și eu să am nevoie de doctorul ăla. De cîte ori am protestat împotriva unor practici manageriale incorecte, colegii s-au desolidarizat de mine, făcînd sluj în fața șefilor și străduindu-se să-i ajute să scape de mine. Și multe, multe alte bătălii mici, majoritatea pierdute, unele cîștigate. E greu să fii ”altfel”, să ai coloană vertebrală în țara asta. Dar am sperat mereu, că așa cum speri tu acum, că băiatul meu va avea un altfel de viitor. Și iată-mă acum, alături de băiatul meu născut în anul revoluției, luptînd pentru aceleași cauze din anii 90. El are 27 de ani acum și simte, cum simțeam și eu, că n-are nici un viitor în țara asta. Și eu îi zic că, poate, copii lui vor avea un alt viitor.

Leave a Reply

%d bloggers like this: