Despre un brand neaoș: prostul mioritic

Astăzi, mai mult ca oricînd, prostul poartă amprenta unei nevoi viscerale de exhibare a esenţei sale. Motivul e simplu: un ego supraîncărcat cu detalii plăcute despre sine. Rareori mai întîlneşti oameni care să se surprindă în vecinătatea prostiei şi să caute a se distanţa de ea. Dar nu fiindcă s-ar fi deşteptat miraculos peste noapte, ci din pricină că au ajuns să vadă în ea un companion atît de plăcut, încît, în loc a o ascunde ruşinaţi, preferă să se afişeze împreună ca un cuplu de succes. Şi nu se înşeală prea tare. Dacă privim cu atenţie, putem uşor constata că, în România, prostia a ajuns un fel de plusvaloare. Se poate trece şi în CV. În unele companii – umblă vorba – e echivalată cu un MBA. În alte ramuri, cum ar fi politica, cu un post de demnitar.

Exagerare sau nu, prostul autohton a ajuns atît de omniprezent, că e suficient să arunci o privire în jur. Imposibil să nu te împiedici de el. Pe de altă parte, dacă socoţi că eşti înconjurat numai de oameni frumoşi şi inteligenţi, să dai de prost e şi mai simplu: uită-te în oglindă! Dacă, în sfîrşit, nici imaginea aia nu îţi e cunoscută, îți spun sincer: nu are sens să citești mai departe.

Prostul ştie cum se face politica mondială, cum sunt manipulați psihotronic protestarii din Piața Victoriei, ştie de ce-i ţărișoara pe butuci şi justiția aservită, de ce românul n-are cojones, prostul ştie orice. Mai puţin – ce să facă cu propria viaţă. Faptul că e doar o moluscă pierdută într-o galaxie, în loc a-l linişti, îl înnebuneşte. Creieru-i de moluscă refuză acest statut insignifiant. E drept, are şi de ce. La televizor, alţi proşti, mai norocoşi, au de toate, fără a fi făcut altceva din ce ar fi fost dispus şi el să facă, dacă i s-ar fi oferit ocazia.

Dar lui nu i-a surîs steaua. Aşa că răbufneşte. Alţii i-au furat ce i se cuvenea. Nenorociţii! Bandiţii! Huă! Şi, chiar dacă profită de hibele din sistemul românesc pentru a-şi rezolva micile-i găinării, cînd e confruntat cu magnitudinea coţcăriilor la care se dedau alţii, deplînge ca o vestală deficienţele acestuia, socotindu-l corupt şi putred pînă-n măduva oaselor. În mare, argumentaţia lui nu transcende gama emoţiilor, logica sa e înnămolită în incriminări ce-l plasează în afara oricăror reproşuri, iar coconul de autosuficienţă care-i înveleşte carcasa gîndurilor îl face imbatabil. Ca să fim corecţi, o asemenea filozofie rudimentară, capabilă să transforme realitatea habitatului în care locuieşte, impune un anumit respect pervers faţă de prost. La fel, atitudinea de grosolană încredere în sine. N-are cum să nu te impresioneze.

Capitolul la care dă mereu rateu e impresia artistică. Acest îndîrjit reformator al statului, care acuză, critică şi împarte verdicte, este, asemenea împăratului Charlemagne, cam analfabet. Pur şi simplu, nu ştie să scrie. Din trei cuvinte, două-s greşite, iar al patrulea conţine un dezacord. Drept care, am putea întreba: oare cum ar întîmpina propunerea de a se retrage semianalfabeţilor dreptul la vot? Ce ar zice dacă votul ar reveni exclusiv celor care reuşesc să scrie, după dictare, un text simplu, din trei fraze? Dar dacă celor cu Bacalaureat şi cu vîrsta pînă-n 40 de ani li s-ar cere, suplimentar, să extragă un radical de ordinul doi? Cum i se va părea iniţiativa? Draconică? Revoluţionară? Poftim? Ar rămîne doar o mînă de votanţi? Şi? Nu ni se tot repetă că absenteismul la vot e îngrijorător? Că oamenii nu mai au încredere în politicieni? Şi că, atunci cînd votează, pun ştampila pe toți idioții să le reprezinte interesele?

De ce se întîmplă asta? Să nu ne ascundem după deget: pentru că-s proşti. Nu mai bine începem demersurile să scăpăm de ei, ca să putem vota, în sfîrşit, nişte politicieni oneşti, integri şi iubitori de glie? Aşadar, dacă tot se dă prostul de ceasul morţii să-i fie bine patriei, n-ar fi drăguţ din partea lui ca, în calitate de cetăţean responsabil, să îşi redacteze corect gramatical observaţiile, cînd se lasă purtat de simţul autorităţii sale morale?

De unde răsar proştii

Nu susţin că şcoala te fereşte de prostie, dar sînt ferm convins că acela care trece prin ea ca prin brînză are şanse sporite să ajungă mult mai prost decît era. În caz că nu aţi constatat până acum, singura piedică serioasă în ziua de azi pentru o facultate e bacalaureatul. Deşi, în mod firesc, ar fi ca facultatea să fie mai dificilă decât examenul de bacalaureat, practic, dacă ai luat bacul, doar dacă eşti excentric nu îţi închei studiile glorioase cu o diplomă universitară în orice domeniu îţi pofteşte inima.

Dacă îi atragi prostului atenţia asupra acestei evidențe, un „Hai, sictir!” va fi mai mult decât sigur inclus în lista standard de replici. Nu de alta, dar prostul autohton e impermeabil la critici, iar datele pe care le posedă sînt măsluite astfel încît să aibă mereu dreptate, orice i-ai zice. Tot ce gîndeşte şi spune îi reconfirmă poziţiile şi certitudinile. Opiniile sale sînt adevăruri universale, asediile menite să-i sădească îndoiala sau să extindă limitele percepţiei sînt atacuri de lezmajestate. De aceea, sistemul său de referinţă joacă un rol important. Pe de o parte, ca român, moare de ruşine cînd se compară cu nemţii sau englezii. Pe de alta, cînd vine vorba de eul individual, face un pas înapoi şi, în loc a se mai compara cu aceştia, priveşte spre românii din jur, la care descoperă, scîrbit, că sînt săraci, superstiţioşi şi nespălaţi. Din cauza lor, de fapt, şi moare prostul de ruşine. De teamă că, atunci cînd merge afară, poate e comparat cu unul din ei.

Altminteri, îşi iubeşte ţara. Cu fluctuaţii, dar o iubeşte. Prostul e mîndru că-i român cînd olimpicii iau aur la matematică şi îşi reevaluează mîndria cînd confraţi de-ai săi pun de-un viol ghiduş în Italia.

Cine e prostul?

Prostul e cel care, fiind “doctor” într-un domeniu cu care se intersectează precum dreptele din axioma lui Euclid, crede că e mai mult decât un impostor grotesc, numai bun de luat la șuturi; urmând o facultate de duzină, crede că va fi mai mult decât un absolvent de doi lei; discutând politică, crede musai că are habar ce vorbește; scriind cărţi de-a-n boulea, crede că e altceva decât un marțafoi patetic; purtând ie sau chimir, crede că e român autentic; trăindu-și viața pe net, crede că are o viață; urmărind emisiuni cu, despre și pentru proști – ca să se amuze, chipurile –, crede că n-ar fi un asemenea ipochimen etc.

Prost e, de asemenea, cel care ia de bun ceea ce crede prostul de mai sus despre sine, dar şi cel care, citind articolul ăsta, va spune: bine că eşti tu deştept! Prostul e, totodată, cel care scrie RIP pe Facebook cînd mor Mandela, Prince, David Bowie şi cel care face spume cînd refuzi să crezi că masonii s-au înţeles cu marţienii să colonizeze Terra… sau că Soroș a plătit manifestanții să iasă în Piața Victoriei ca să distrugă România. Evident, lista poate continua…

O Stupid, Where Art Thou?

„A light here requires a shadow there“, spune Virginia Woolf. „And a fool here requires a greater fool there, to make the former feel smarter “, spune Je.

Dacă a şti că nu ştii nimic e, în sens socratic, primul pas spre autocunoaştere, să admiţi că eşti prost e primul pas spre inteligenţă. Nu-i o ruşine să recunoşti că eşti prost, însă e stupid să negi doar pentru că există alţii mult mai proşti. Şi care, să fim sinceri, de-ar fi chestionaţi, ar fi de părere că treaba stă fix pe dos. Aşa că, la ce bun? De ce să te chinui să pretinzi că eşti inteligent, cînd mult mai profitabil ar fi să accepţi, o dată pentru totdeauna, că eşti prost? Nu mereu şi nu tot timpul şi nici pe departe cel mai prost dintre proşti, dar, oricum, prost. Unul inconfundabil. Gîndeşte-te la avantaje! În această postură, vei putea afirma tot ce îţi trece prin cap, în legătură cu orice… fără a dovedi nimic. De ce? Simplu: în ochii prostului, adevăratul şi unicul prost este cel care NU vede lumea cum ţi-o descrie el.

Fireşte, a avea decenţa să recunoşti că eşti prost nu te va face mai puţin prost. Cel mult, vei căpăta un uşor avantaj faţă de cei care se încăpăţînează să susţină contrariul. Un pont: gîndeşte-te la prostie ca la un surplus de grăsime! A conştientiza că o ai e mai bine decît a o ignora! Dar nu şi suficient ca să scapi de ea. Şi e recomandat să o elimini. La urma urmei, excedentul de grăsime nu e estetic.

De ce ar fi prostia sexy?

Huh?
Nu, pe bune, chiar nu e.
Un dezavantaj al recomandării de mai sus e că prostul, fiind prea prost să-şi intuiască prostia, nu va fi deloc deranjat să rămînă astfel. Un alt dezavantaj ar fi că asumarea prostiei nu aduce cine ştie ce satisfacţii: nu garantează o carieră strălucită, mai mult respect sau mai multă fericire. Ce oferă e doar o disonanţă mai puţin frapantă între percepţia personală a sinelui şi reflexia lui în mediul înconjurător. Una peste alta, aceste aspecte fac din el un exemplar greu, dacă nu imposibil, de scos din găoacea-i de stupiditate.

Unde ne situăm cu proştii?

Majoritatea românilor, mai degrabă ca răspuns la presiunea socială decît dintr-o pornire lăuntrică, caută să se depărteze de cota de avarie a prostiei şi evoluează pînă la nivelul pe care cei de la Pink Floyd l-au numit comfortably numb. Avem aici de-a face cu categoria proştilor relativ frecventabili, acei indivizi căldicei care, spre deosebire de proştii irecuperabili, sînt capabili să facă alegeri corecte în situaţii elementare de bun-simţ. Spre exemplu, pricep că X, odată condamnat şi băgat la zdup, merită să se afle acolo şi preferă să iasă în stradă, la -15 grade Celsius, decît să fie luați de proști.

Pentru asta, sînt de admirat. Comfortably numb e cetăţeanul pe care şi-l doreşte orice ţară. Stă în banca lui, iar gîndurile nu-i ţopăie dincolo de biologic. Preocupările sale au în centru familia şi propria persoană. N-o să-l zăreşti prăbuşindu-se în adîncurile unei convulsii din pricina crizei din Siria. Ştie că ţara e coruptă, dar nu turbează de indignare pe Facebook. Iar cît timp instituţiile publice nu degenerează pînă la un punct critic, nu prea-l interesează ce se întîmplă în agora.

Cînd, însă, abuzurile celor desemnați să se îngrijească de destinul țării și al copiilor lui îi zgândără până și proverbiala-i indolență și letargie, revolta sa cu greu o mai strunești.
Iar în asemenea situații, singurii proști indezirabili – cu zurgălăi, cu patalama, cu ce doriți – rămân cei care asistă inerți cum aceștia înfăptuiesc ceea ce ei, din comoditate, n-au cea mai mică intenție să facă, deși înțeleg că ar fi necesar, justificându-și inacțiunea prin faptul că, dacă va fi să fie, se va dovedi că s-a reușit și fără implicarea lor, iar dacă totul va fi fost în zadar, cu atât mai mult va însemna că au procedat înțelept nederanjându-se să facă ceva.

Concluzie

Ortega y Gasset zicea despre prost că „e prost pe viaţă şi de neclintit, fără pori“.

Corect.

Dar n-ar fi mai plăcut, totuşi, să avanseze pînă la nivelul descris adineauri?

De același autor:
From Valentine’s Day With Love?

2 Comment

  1. […] Despre un brand neaoș: prostul mioritic […]

Leave a Reply

%d bloggers like this: