Après nous, le déluge

Ascultând-o recent pe doamna Olguţa gângurind suav, ca o porumbiţă, despre creşterea salariilor bugetarilor, am fost străbătut de un mic fior extatic la gândul că, bugetar fiind, şi încă d-ăla prăpădit, cu salariu sub 4.000 de lei, aveam să primesc cândva, hopaaaa, dublu. Dublu-rafinat. Ca la promoţii:
– Domnu’, ştiţi, la salariul ăsta veţi primi bonus încă unul.
– Aşa, pur şi simplu?
– Nuuuuu, va zice doamna roşcată cu promoţiile. Trebuie să fiţi bugetar. Ia ziceţi, domnu’, sunteţi bugetar?
– Păi, cam sunt.
– Luaţi, atuncea, dublu, domnu’. Hai, vă rog eu, fără jenă.

Evident, în secunda următoare verifici dacă ai ciungă-n cap, te uiţi în jur să vezi dacă ăia de la Camera Ascunsă râd pe înfundate în vreun colţ, dar, nu, totul pare în regulă. Doamna roşcată care-ţi vorbeşte e foarte serioasă. Nu face bâză. Chiar zici că are habar ce vorbeşte. Totuşi, ai reţinerile tale, eşti mefient, cum ar zice spiritele sofisticate, dacă poţi numi astfel şi bugetarii.

– Ştiţi, îi zici tu, mama mea a fost învăţătoare 42 de ani şi are o pensie de 1.300 de lei, iar tatălui meu, care e încă profesor şi iese anul acesta la pensie, adică tot după 40 şi ceva de ani de predat, şi dacă i-aţi dubla salariul, el ar avea tot cu câteva milioane bune sub 4.000 de lei. Cu tata cum rămâne?
– Cum să rămână? Dacă e, îi dublăm dublarea. Mare chestie!

Tu, avocatul Soroşului, tot suspicios.

– Toată viaţa lor, îi zici, părinţii mei au avut salariul sub 3.500 de lei. Împreună, pricepeţi? Nu separat, ci împreună.
Doamna cea roşcată, îmi imaginez, ar scoate un suspin. Ah, ce viaţă nedreaptă!
– Bun, aş continua, ce v-a apucat dintr-o dată? N-aţi făcut nimic pân-acu’ şi, brusc, din piatră seacă, dublaţi salariile. Nu le măriţi cu 5%, nu cu 10%… direct cu 100%.
– Da, domnu’, aşa e. Staţi liniştit, noi suntem cu fapte, nu cu vorbe. Noi ne ţinem de promisiuni, nu ca alţii.
– Şi de unde aveţi bani?
– Avem, avem.
– Am priceput, dar de unde?

Aici cred că i-ar sări ţandăra:
– Da’ ia, domne, banii şi taci ! Atâtea întrebări ! Ce nu-ţi convine? Eşti bătut în cap?

Se prea poate. Nu ar fi prima oară. Acum câţiva ani, când a izbucnit boom-ul imobiliar, au ieşit la rampă, ţin minte, mulţi români inteligenţi. Preţurile locuinţelor explodaseră, un metru pătrat în Bucureşti costa cât unul în Tokyo sau Paris, dar puţini dintre ei nu se îmbulzeau ca posedaţii să-şi cumpere casă, foarte puţini dădeau înapoi înfricoşaţi de cifrele astronomice.

Un apartament cu două camere, în Dristor, la 100.000 de euro, era ceva banal. Să plăteşti 500 euro/lună rata, la fel. Creditul pe 30 de ani, de la sine înţeles.

Nu înţelegeam de ce lumea dă buluc să cumpere locuinţe la preţuri grosolan supraevaluate, când aveau aceleaşi salarii ca până atunci. Voiam să mă ţin deoparte de trendul ăsta al lui “să ai casa ta” cu orice preţ, care făcea ravagii, dar abia reuşeam. Inclusiv mama, doamna învăţătoare, încerca să scoată din mine un asemenea proprietar responsabil. Mă bătea non-stop la cap să-mi cumpăr apartament, că, uite, mamă, se dă credit şi cu buletinul. Mă străduiam să-i explic – şi nu doar ei, ci şi altora – că problema obţinerii creditului e infinit mai puţin importantă decât a returnării lui, însă era inutil.

–  Şi-atunci de ce toată lumea-şi cumpără casă, mamă, hmmm? mă întreba ea.
– Că-s idioţi, îi răspundeam.
– Ce să spun, te-ai găsit tu ăla deşteptu’.

N-o scoteam nicicum la capăt cu maică-mea. Faptul că puteai obţine banii de locuinţă numai cu buletinul anula orice considerent de precauţie. Ceea ce puteai avea acum pălea în comparaţie cu preţul pe care trebuia să îl achiţi în viitor pentru a te bucura de el. Nu interesa pe nimeni ce avea să fie după. Important era momentul prezent.

Din acest motiv, pentru mama, eram unul care se încăpăţâna în mod stupid să nu-şi ia casă. Multe discuţii fără finalitate am avut pe tema asta. Până ce castelul de nisip a început să se surpe şi preţurile locuinţelor, aşijderea.

Ce vaiete au început atunci! Ooo, tremura carnea pe tine!

Întorcându-ne în zilele noastre, îndrăznesc a spune, deşi nu sunt economist, că lucrurile vor sta fix la fel cu noi toţi în situaţia în care se vor dubla salariile bugetarilor. Punerea în practică a acestei măsuri ar fi – după cum spun mulţi – iresponsabilă, căci ne va aduce, ca ţară, în punctul în care ne-am găsit, ca indivizi, în perioada în care s-au prăbuşit preţurile locuinţelor.

Probabil, însă, că pe cei care vin cu asemenea măsuri populiste nu-i va preocupa defel ce va fi. Când se va produce dezastrul, ei îşi vor fi făcut mendrele, iar noi vom rămâne cu meandrele concretului, ancoraţi în sinergia faptelor (lor). Vina, dacă va fi vorba de aşa ceva, va fi tot la Soroş, la mutu’, la multinaţionale, la ozn-uri şi la ăia care ies în stradă să susţină, cât tupeu, DNA-ul.

Mai pe şleau, vina va fi a noastră. Punct.

Asta şi mi se pare a fi chintesenţa filozofiei lor: „Après nous, le déluge” (după noi, potopul). E sintagma cu care Madam de Pompadour s-a lansat pe orbita maximelor şi care i-a plăcut atât de mult regescului ei amant, Ludovic al XV-lea, încât a preluat-o şi personalizat-o în acord cu statutul său de monarh absolut, la persoana întâi singular: Après moi, le déluge.

Dacă urmăreşti nonşalanţa cu care vorbesc despre graţieri şi dublări de salarii, parcă nici nu-i interesează ce scot pe gură. Nu îi preocupă că demnitatea publică cu care au fost investiţi ne obligă pe noi, cetăţenii, să disecăm toate vorbele lor. Deoarece, până le demonstrăm noi caducitatea, ei vor mai fi lansat la apă un morman de enormităţi.

Din acest motiv, îndrăznesc a o nominaliza pe madam Olguţa pentru rolul de madam de Pompadour a actualei alianţe de guvernământ.

Cu precizarea 1) că ocrotitorul lui madam de Pompadour, regele Ludovic al XV-lea, o aprecia pe aceasta îndeosebi pentru cultura, inteligenţa, manierele de grand dame şi verva sa spirituală şi 2) că madam Olguţa se întreţine cu oameni fini ca Şerban Nicolae, Petre Daea şi Florin Iordache, pe când madam de Pompadour se întreţinea cu Voltaire şi autorii Encliclopediei, Diderot şi d’Alembert. Care, după cum se ştie, considerau raţiunea – şi nu prosteala – drept fundament al autorităţii şi legitimităţii, detestau minciuna, hoţia, lăcomia şi ipocrizia şi militau pentru ideea ca statul să se înhăiteze cât mai puţin cu biserica.

Norocul nostru, ca popor, e că Şerban Nicolae, Petre Daea, Florin Iordache & Co. au preocupări la fel de savante şi principii la fel de solide ca Diderot, Voltaire şi D’Alembert, iar asta ne va salva ca naţie.

Altfel, ne-am duce dracu’.

Alte articole publicate de Mihnea Rudoiu:

Insuportabila uşurătate a prostiei

A venit primăvara și în România!

„Vreți o Românie normală? Vreți o Românie mândră și demnă?”

Molima

Despre un brand neaoș: prostul mioritic

From Valentine’s Day With Love?

1 Comment

  1. […] Après nous, le déluge […]

Leave a Reply

%d bloggers like this: