Ultimii Cavaleri ai României se încăpăţânează să reziste

Protest în Piața Victoriei. FOTO: Dan Mihai Bălănescu

Astăzi, când cuvântul „eroism” s-a evaporat în limbajul pompos al discursurilor oficiale, dispărând cu totul într-un nor de perifraze „ce din coadă au să sune”, aş dori să vă povestesc, pe scurt, despre un român. O fac şi pentru că vremurile pe care le trăim sunt de aşa natură încât reclamă, mai mult ca în alte dăţi, recursul la exemplul personal al celor care, constrânşi să se pună pe sine înaintea celor a căror responsabilitate o purtau, nu au ezitat o secundă să-şi rişte poziţia socială, viitorul, chiar viaţa.

Societatea românească actuală luptă cu un străvechi eu al sieşi – eul neputinţei, al fricii, al acceptării unor valori false şi al supunerii în faţa unui modus vivendi otrăvit, ce-i amputează conştiinţa. Este prima din marile bătălii pe care s-a angajat să le poarte în numele reînnoirii sale spirituale, din dorinţa de a – sună ca un clişeu, dar ar putea fi realitatea – „purta cu fală-n lume” numele de român.

Astăzi, când incertitudinea a devenit singura certitudine, când modelele cu care, din păcate, se identifică tot mai mulţi români au derapat spre nesemnificativ, senzaţional şi vulgar, o privire trecătoare către cei care, înaintea noastră, au reuşit să întrupeze, atunci când a trebuit, modele autentice de comportament şi leadership, ne va ajuta să înţelegem mai bine de ce azi, când societatea românească a ajuns în pragul unei bifurcaţii fundamentale, e cu atât mai important să ne oprim atenţia asupra celor capabili să ne arate calea de urmat pentru perfecţionarea idealurilor morale.

Un asemenea model este generalul de brigadă (rtr.) Constantin Mihalcea, cel mai în vârstă Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul”, cea mai înaltă distincție militară de război a României, înfiinţată de regele Ferdinand în 1916. „Nu mă consider erou, ci doar un român care şi-a făcut datoria”, declara ziarului „Adevărul”. „Am participat la eliberarea Basarabiei, la trecerea Nistrului şi la luptele din Ucraina, de la Bug şi Nipru. Am ajuns până în Crimeea, Caucaz, Istmul Pericop, Krasnodar şi stepa Kalmucă, la sud de Stalingrad… am fost prizonier de război la nemţi în Lagărul „Vistra nr. 8”, de unde am fost eliberat în 1945 de trupele sovietice.” A devenit Cavaler al Ordinului „Mihai Viteazul” după ce, a doua zi de Crăciun a anului 1942, cu bateria înconjurată de tancurile sovietice, a reuşit să iasă din încercuire, împreună cu toţi militarii din subordine. „Nu mi-am făcut decât datoria. Am făcut ceea ce trebuia să fac. Pentru asta m-am pregătit, asta am făcut”, declara generalul.
Era bucuros că, la cei 99 de ani ai săi (2013, anul interviului), deşi avea hernie, Parkinson, probleme cu ficatul, bila şi intestinele şi suferise un accident vascular cerebral, totuşi, îşi păstrase „pasiunea pentru Sudoku”. Şi, de asemenea, „inteligenţa, luciditatea”.

Un fel de Mihai Şora, am putea spune.

Constantin Mihalcea, acum în vârstă de 102 ani, a luptat pentru România. La fel ca bunicii şi străbunicii voştri. La fel cum, într-un mod diferit, dar la fel de esenţial, luptăm mulţi dintre noi acum. Felul în care a acţionat atunci şi gândeşte astăzi Constantin Mihalcea eu cred că nu e un caz izolat. Mulţi români îi împărtăşesc convingerile. Şi mulţi le pun în practică. Nu se pune problema că sunt tineri sau bătrâni, că lucrează la „stat” sau „privat”, că sunt militari sau civili. Toţi aceştia vor să trăiască într-o Românie curată şi, pentru asta, înţeleg că vremurile pe care le trăiesc sunt de felul „acum ori niciodată”.
Nu am o îndoială că, în vremuri dificile, oameni ca tânărul (odinioară) locotenent Constantin Mihalcea vor apărea iar, punându-se pe ei înaintea celor de care au grijă. Asemenea oameni sunt conducătorii veritabili, cei care rezistă acolo unde cei mai mulţi renunţă, cei care, atunci când corupţia ne înconjoară, se pun scut în faţa ei şi reuşesc cumva să o străpungă.

Ei au fost, sunt şi vor fi mereu adevăratele personalităţi pe care România se va putea bizui. Pentru asta, însă, trebuie să deschidem larg ochii şi să nu ne lăsăm păcăliţi. Adevărul nu e uşor de descoperit. Şi nici pentru oricine. Îţi trebuie tărie de caracter ca să îl accepţi. El e dovada unei capacităţi oneste de (auto)critică, de judecată şi discernământ, iar asta îl face mereu apanajul doar al câtorva. Şi nu e o figură de stil ce spun.

Este la fel de imposibil – spune Platon în „Republica” – să implantezi adevărul în sufletul unui om, ca şi a da puterea văzului unui om născut orb. Mai ales în aceste zile pare imposibil, când românul se luptă cu mari greutăţi financiare şi înfruntă ziua de mâine în condiţii din cele mai precare. Dar nu suntem complet spoliaţi de repere ale curajului şi demnităţii, nu ne lipsesc valorile care să ne inspire. Ele au existat şi vor exista, cu condiţia să privim atenţi în jur. Şi, îndată ce le recunoaştem, să arătăm respect acelora care le-au probat când a fost necesar să facă dovada lor.

Ei – sau, mai bine zis, şi ei – sunt liantul cu valorile care ne trebuiesc. Constantin Mihalcea şi Mihai Şora încă mai sunt în viaţă, dar viaţa se scurge din ei. În curând, nu vor mai fi, dar alţi Cavaleri le vor lua locul. Sunt convins. Ţine doar de noi ca asemenea cuvinte demonetizate, precum demnitate şi mândrie, să fie mai mult decât nişte cuvinte.

Arătaţi-le respect fiind asemenea lor, rezistând până la capăt! Nu veţi primi mare lucru înapoi, dar copiii, nepoţii şi strănepoţii voştri, dacă nu veţi ceda, vă vor mulţumi.
Sunt momente când mantia Ordinului „Mihai Viteazul” ar putea încăpea pe umerii unui întreg popor.

Ai unui popor treaz şi hotărât.
Până la capăt.

2 Comment

  1. Mihai C says: Reply

    Frumoase ganduri. Identificarea adversarului era pe vremuri definitiv mai usoara decat astazi. Identificarea actelor de eroism de asemenea.

  2. Marin says: Reply

    Exista o mare furtuna ce se abate mereu peste noi. Suntem mereu la panda și ținem împreună de țațânele casei sa nu cada. Uneori furtuna e asa de mare ca e nevoie sa sărim multi mai multi pentru a marii zidul de protecție pentru ca obosim.

Leave a Reply

%d bloggers like this: