Mistreţii cu colţi tociţi ai ţărişoarei

În România, orice individ sănătos la minte ar spune azi, alături de Shakespeare: „Iată flagelul vremurilor noastre, nebunii conducându-i pe orbi”. Nu s-ar înşela. Însă, cum „nebun” e un termen pe care artişti ca Van Gogh sau Edgar Allan Poe l-au înnobilat prin creaţie, spre a nu-i confunda pe unii cu alţii, onest ar fi să ne referim la nebunii ce conduc poporul român prin apelativul „nemernici”.

Adevărat că o parte din ei vor fi atinşi subit de morbul creaţiei imediat ce, prin generozitatea DNA (să fie primită!), îşi vor trage suflul prin puşcării, însă ceea ce diferenţiază fără echivoc „nemernicii” din politica dâmboviţeană de alţii e că au în comun un element de sfidare şi ticăloşie revoltătoare, care e pentru autoritatea pe care o exercită ceea ce e oxigenul pentru materie: o componentă de neînlocuit. Prin învestirea în varii funcţii publice, ei au reuşit să golească de prestigiu şi încredere aproape toate instituţiile democratice pe care au fost chemaţi să le slujească. Mai mult, trăsăturile lor particulare sunt indicele unui sistem de valori ce pivotează în jurul dispreţului faţă de normele statului de drept, deşi au grijă ca, atunci când îi dau la gioale, să justifice loviturile sub centură prin prisma legalităţii.

Pentru această situaţie, poporul cu drept de vot – orbii, cum i-a numit Shakespeare; autiştii, cum i-ar numi alţii – poartă mare parte din răspundere, numai că masochismul civic al alegătorilor e mai puţin relevant aici decât spectacolul la limita obscenităţii, decupat dintr-un număr de vodevil, pe care îl oferă cei care mustăcesc actualmente în politică şi business.

Aceştia, rafinând manipularea la un nivel inimaginabil pentru specialiştii în linşaj mediatic, stârnesc consternare aproape la fiecare comentariu pe care îl fac. Cu faţa aprinsă ca a unor crabi uitaţi în apă clocotindă, aceşti mistreţi cu colţi tociţi, aflaţi în apropierea unui atac de apoplexie ori de câte ori sunt confruntaţi cu apeluri la decenţă şi bun simţ, îşi bat joc de realitate fără a clipi. Dar, deşi răbufnirile lor sentenţioase seamănă cu lătrăturile unui chihuahua când încearcă să-ţi muşte şiretul de la pantofi, nu înseamnă că ele nu lasă urme în minţile publicului lor bătut în cap.

Pentru că elucubraţiile la care se dedau întrupează exact ce aceştia doresc să audă: adevăruri clare, vinovaţi indubitabili, oameni răi, care vor să ducă ţara strămoşească de râpă, şi oameni buni, care vor să o scoată din ghearele ălora răi, pentru ca poporul să se poată freca pe burtă liniştit. Este genul de public căruia, dacă i-ai repeta de câteva ori pe zi că teoria lui Ptolemeu asupra locului pământului în univers e reală, iar cea a lui Copernic, falsă, după trei săptămâni ar fi în stare să te demonizeze şi să arunce cu pietre în tine dacă ai ieşi în stradă să restabileşti adevărul ştiinţific. Şi asta fără ca el să aibă habar cine au fost, de fapt, Ptolemeu şi Copernic sau ce susţineau unul şi altul, ci doar pentru că i s-a spus că ăla e ok, iar celălalt, nu. După cum, dacă peste alte trei săptămâni i s-ar repeta contrariul, ar reveni cu nonşalanţă la poziţia anterioară, fără a i se părea nimic dubios în asta.

În preajma unui asemenea public, ticăloşii din politică vor avea întotdeauna de partea lor suportul unui număr considerabil de români.

Psihologul Alfred Adler, într-un capitol dedicat „afectelor disociante”, spunea că mânia simbolizează „aspiraţia către putere şi setea de dominaţie”. La unii indivizi, zicea el, „strădania de a se impune degenerează uneori într-un fel de beţie a puterii, vădită în cazul în care… răspund, la cea mai mică lezare a sentimentului puterii, printr-un acces de furie.” Sigur că ticăloşii noştri – tare mânioşi zilele astea – au intrat în politică pentru binele cetăţeanului, sigur că ei se înfurie de ciudă că oamenii legii au un dinte împotriva celor ce şi-au făcut datoria şi s-au dedicat trup şi suflet ţării lor dragi, sigur că adevăratele zgaibe ce se nasc pentru a-ţi produce dezgust sunt în continuare libere şi DNA-ul îi vânează doar p-ăia nevinovaţi, însă intuiţia lui Adler în descrierea temperamentului coleric e remarcabilă şi, dacă filmul „Back in the Future” n-ar fi doar ficţiune, ai crede că i-a folosit model avant la lettre.

Şi, ca să mă exprim nițel pe marginea celor zise de nea Ion, că, deh, sunt şi io om, între hoţ şi prost eu aleg prostul, deoarece, dacă de pe urma hoţilor mai rămâne ceva, de pe urma proştilor la care se referă nea Ion, aşa e, nu mai rămâne nimic. Nici măcar un hoţ.

În plus, dilema cu care nea Ion a încercat să ne îmbrobodească e puţin parşivă, dacă socotim că destui dintre hoţii la care face referire sunt şi cam proşti, în sensul că nu-s capabili să răspundă la întrebări banale ca miniştri, să facă nişte studii adevărate sau să obţină un doctorat pe cont propriu, nu mai spun că înşiră bazaconii cum că ar trage cu mitraliera în cei din Piaţa Victoriei. Prin urmare, dacă ai de ales între un hoţ şi-un prost, iar hoţul e cam prost, ce alegi?

Ghici, mustăcioara mea!

Leave a Reply

%d bloggers like this: