Marea teoremă a lui Fermat vs. Marea demonstraţie a DNA

Nu ştiu dacă vă spune ceva „Marea teoremă a lui Fermat”, sau Fermat în persoană, dar vreau să aveţi „puţintică răbdare” ca să vă pot face o mică incursiune în biografia acestui personaj şi a misterului ce a legat teorema lui. Veţi înţelege mai târziu din ce motiv.

Pierre de Fermat (1601-1665), un avocat din Toulouse, a fost un individ de o erudiţie extraordinară. Prieten al preotului iezuit Marin Mersenne, cel care se înconjurase în casa lui din Paris de elita lumii ştiinţifice de atunci, Fermat cunoştea multe limbi străine, în unele din ele compunea chiar şi poezii, era pasionat de literatura grecilor şi a romanilor, dar, în acelaşi timp, era şi un matematician de o rară profunzime, fiind cel care a pus bazele geometriei analitice, ale calcului diferenţial şi teoriei probabilităţii. Astăzi, orice elev de liceu nu poate susţine bacalaureatul la matematică dacă, la analiză, nu stăpâneşte “Teorema lui Fermat”.
Însă eu vreau să vorbesc despre “Marea Teoremă a lui Fermat”, cea care a sucit minţile matematicienilor vreme de secole.

Încă „puţintică răbdare” doar…

Pitagora a demonstrat, în celebra sa teoremă, că pătratul ipotenuzei unui triunghi dreptunghic este egal cu suma pătratelor catetelor, adică a celorlalte două laturi. Fermat a venit cu o continuare şi a susţinut că această demonstraţie, transferată în aritmetică, se aplică strict numerelor întregi ridicate la puterea a doua. Cu alte cuvinte, oricare ar fi a, b şi c numere întregi, doar a2+b2 poate fi egal cu c2, în schimb a3+b3 nu va fi niciodată egal cu c3, a4+b4 nu va fi niciodată egal cu c4 şamd

(Puteţi încerca cu orice numere şi vă veţi convinge.)

Ca să complice lucrurile şi mai mult, pe foile unui exemplar din “Aritmetica” lui Diofant, el a adnotat în 1637: „Am o demonstraţie cu adevărat miraculoasă pentru acest enunţ, dar nu poate încăpea pe o margine atât de îngustă.”

Şi, cu asta, a lăsat toţi matematicienii cu ochii-n soare, căci nimeni nu a găsit “demonstraţia miraculoasă” despre care vorbea şi nici un altul nu a fost în stare să găsească o explicaţie teoretică pentru ceea ce rezultatele empirice scoseseră la iveală ca fiind adevărat.
Până în 1994, când Andrew Miles, un matematician englez, a pretins că ar fi găsit, după şapte ani de muncă asiduă, rezolvarea enigmei într-un pod al Universităţii din Princeton şi a publicat-o într-o revistă prestigioasă de matematică, Annals of Mathematics.

Întorcându-ne la ale noastre, să vă explic de ce v-am povestit despre această teoremă: pentru că exact în situaţia aceasta ne găsim noi, românii, în aceste clipe: vedem cu ochiul liber corupţia întinsă ca o plagă peste toate instituţiile statului, vedem marii corupţi umblând liberi sub soare, cu toţii intuim că sunt vinovaţi pentru răul pe care l-au făcut şi pe care nu prididesc a-l face ţărişoarei lor dragi, nu avem nicio îndoială că ar merita să stea zile şi luni şi ani întregi la închisoare pentru ticăloşia lor, dar ne lipseşte “justificarea teoretică” prin care ei să fie vârâţi la mititica. E ca-n „Marea Teoremă a lui Fermat”: simţim corupţia prin toţi porii fiinţei de român, vedem corupţii, îi putem atinge, le putem strânge mâna, putem primi chiar şi pomeni electorale de la ei, dar nu îi putem dovedi.

Încercăm şi ne tot împotmolim.

Pe de altă parte, această instituţie îndărătnică, DNA, mai mult decât oricare alte instituţii specializate de până acum, s-a apropiat, după ani şi ani de strângere a dovezilor, de demonstraţia finală a existenţei corupţiei în România şi a celor responsabili de existenţa ei. Şi există zvonuri că Laura Codruţa Kovesi, persoana din fruntea acestei instituţii, ar putea fi înlăturată tocmai pentru că, asemenea lui Fermat odinioară, ar fi găsit demonstraţia epocală pe care mulţi români o aşteaptă: anume, că România e coruptă, iar corupţii nu sunt nişte chipuri fantomatice cu trupuri inconsistente, ci oameni în carne şi oase, cu păr şi mustaţă şi puşcă de panoplie şi papion, oameni care, însă, nu agreează soluţia propusă de ea, nu agreează răspunsul, ci doar întrebarea. Mereu, altă întrebare. Mereu, altă şi altă întrebare.

Depinde de noi şi numai de noi, cetăţenii pasionaţi de rezolvarea misterelor corupţiei ce învăluiesc România de atâţia ani, să avem parte de această „demonstraţie miraculoasă” în timpul vieţii noastre, în loc a aştepta alte câteva sute de ani până ce, într-un loc prăfuit, un Andrew Miles va găsi în arhive dovezile despre care ştiam că există, dar pe care noi nu le vom fi văzut la lumina zilei, fiindcă ne-a lipsit curajul să-i susţinem pe cei ce aveau instrumentele, hotărârea şi îndemânarea să le aducă înaintea contemporanilor.

Teorema lui Fermat a aşteptat 357 de ani până şi-a aflat răspunsul. Să nu facem aceeaşi greşeală cu demonstrarea corupţiei în România.

2 Comment

  1. […] Apoi, vor să scape de doamna Codruța Koveși, șefa DNA, și de procurorul general Augustin Lazăr. Planul este să unească DNA cu DIICOT, plan pe care l-a avut și Călin Popescu Tăriceanu, în 2007. Ordonanța de Urgență era pregătită în Ministerul Justiției. Dar a sunat telefonul de la Bruxelles, pentru că abia intrasem în UE, și au oprit acel plan. […]

  2. […] general Augustin Lazăr, pe președinta Înaltei Curți de Casație și Justiție, Cristina Tarcea, inclusiv pe șefa DNA, Laura Codruța Kovesi, pe mine sau pe președinții unor asociații profesionale ale magistraților, precum și pe […]

Leave a Reply

%d bloggers like this: