Petre Iancu: „Deputaţii din Bundestag nu aşteaptă să li se ridice imunitatea, ci demisionează din capul locului”

Domnule Iancu, cum ați privit, din Germania, „noaptea, ca hoții”, momentul 31 ianuarie în care Guvernul Grindeanu a dat Ordonanța 13? Erau deja niște semnale că alianța PSD-ALDE are de gând să dea o astfel de ordonanță, însă situația părea că se mai detensionase după prezența președintelui Klaus Iohannis în ședința de Guvern din 18 ianuarie, după mesajele transmise de unele ambasade, dar și după protestele care începuseră deja. Dumneavoastră vă așteptați ca Guvernul să facă această mișcare? V-a surprins?

Petre Iancu, jurnalist Deutsche Welle: Am urmărit cu atenţie evoluţia PSD. Ştiam, prin urmare, că oricât ar năpârli şi oricât s-ar încerca decorticarea sa, acest partid rebotezat, dar în esenţă comunist, n-a izbutit, până acum, să se reinventeze şi să se dezbare de ADN-ul său revanşard, colectivist şi totalitar. Ca atare, comportamentul mai marilor săi n-ar fi trebuit să mă suprindă. În fapt, nici nu m-a mirat din cale-afară, cu atât mai mult cu cât avertizasem în repetate rânduri, energic, cu doar câteva săptămâni şi luni înainte de scrutinul din decembrie, în legătură cu pericolul acut pe care victoria acestui partid în alegeri ar repezenta-o pentru democraţie şi statul de drept. Şi totuşi, Liviu Dragnea a izbutit, vai, să mă uimească.

Uluitoare mi s-a părut, în context, nu atât ticăloşia guvernanţilor, cât graba lor neghioabă. Căci au procedat într-o manieră stupidă, în ciuda avertismentelor lipsite de orice echivoc, lansate de zeci de mii de protestatari înainte ca guvernul să comită enormitatea nocturnă a adoptării, ca hoţii, a Ordonanţei 13.

Or, cât de nătângi trebuie să fie nişte demnitari ca, deşi avertizaţi că stârnesc alarma şi furia naţiunii lor, să-şi distrugă totuşi, în doi timpi şi trei mişcări, legitimitatea cimentată prin alegeri? O legitimitate despre care ştiau, de altfel, că e falsă, căci şi-au construit-o prin impostură, pe statornice pretenţii calpe şi pe insistenţa unor promisiuni mincinoase. Apoi am realizat că la mijloc e şi propria mea inadecvare.

Deşi informat, m-am lăsat amăgit că indiferenţa mai marilor PSD faţă de soarta naţiunii, incompetenţa lor, inclusiv în raport cu propriile ţeluri, precum şi iresponsabilitatea lor ar avea nişte limite.

R.U.: Vă așteptați ca, în 2017, la puțin peste o lună de la alegerile parlamentare, să vedeți sute de mii de oameni în stradă, protestând?
P.I.: Revoluţia Colectiv suprinsese prin revelaţia unei noi Românii, a unei populaţii treze şi, în fine, libere, izbăvite, parţial, de perversiunea slugărniciei ceauşiste, de mentalitatea obsecvioasă a robului. Era o Românie tânără, energică, muncitoare şi îndrăgostită de ea însăşi, de elanul şi de civismul ei antipoliticianist, de europenismul şi dinamismul ei. Şi totuşi, proporţiile extraordinare ale mişcării #Rezist, ale „revoluţiei civilităţii”, după cum, antrenat de acest elan, am numit-o eu însumi, sperând că va reuşi să-şi depăşească stadiul civic şi să ajungă o forţă politică, n-aveau cum să nu mă surprindă plăcut, înainte de a mă dezamăgi, întrucâtva, lipsa ei regretabilă de eficienţă politică.

R.U.: Ce credeți că a mobilizat atâta lume la proteste, numărul manifestanților fiind fără precedent în istoria contemporană a României? Oamenii nu au ieșit în stradă pentru bani, pentru interese materiale proprii, ci pentru a apăra democrația, statul de drept, adică pentru o credință, o idee dreaptă. Dosarele penale grele mediatizate intens în ultimii ani au educat în vreun fel populația, în sensul apărării Justiției? Sau care credeți că a fost motorul care a determinat atâția români să protestze deja mai bine de două luni?
P.I.: Era greu ca peste un sfert de veac de libertate şi liberă circulaţie, de revoluţie digitală şi informaţională, de acces la informaţie rapidă prin conectare la reţele de socializare, precum şi un deceniu de apartenenţă la NATO şi UE, la comunităţi întemeiate pe valori, să rămână fără efect. Era dificil să nu aibă, graţie şi reformelor iniţiate în procesul aderării, în special în justiţie, ample consecinţe în sfera menatlităţilor şi aderenţei la democraţie. Să nu-i trezească pe oameni când sunt şi furaţi în puterea nopţii şi jefuiţi de libertatea pe care doar legea şi justiţia egală pentru toţi le-o pot conferi. Să nu-i şocheze legalizarea furtului la nivel înalt. Era imposibil ca tot acest răstimp de liberalism şi democraţie să nu se lase la toate palierele societăţii, cu urmări greu de administrat de către vechea nomenclatură. Şi era normal ca, rămasă la aparate prin reţele securiste, legionare şi comuniste, plasate strategic la pârghiile vieţii politice, economice şi mediatice, casta conducătoare să-şi vadă privilegiile contestate de oamenii de rând. Care tind în mod firesc la o felie cât de mică din tortul puterii, dacă nu şi mereu, conştient, la egalitate efectivă şi perenă în faţa legii.

Ca membri ai noii clase de mijloc, ţinând ţara în spinare, aceşti oameni activi şi informaţi au înţeles în genere că separaţia puterilor e mai mult decât un moft, de vreme ce le apără şansele, drepturile, viitorul. Dar ei nu şi-au realizat potenţialul decât după condamnarea definitivă a unor infractori siniştri, precum Dan Voiculescu şi, mai ales, după debarcarea prin forţe proprii a unora din purtătorii de cuvânt ai oligarhiei, abonaţi, parcă pentru vecie, la prezenţa la butoane, precum Victor Ponta şi Gabriel Oprea. În consecinţă, oamenii s-au grăbit să-şi retesteze puterea, ieşind cu sutele de mii în stradă. Din păcate, fără să obţină decât revocarea Ordonanţei 13, nu însă şi resetarea politică.

R.U.: Ce credeți că a câștigat și ce a pierdut România, pe plan extern, după ce a fost dată această Ordonanță? Protestele, mobilizarea oamenilor au impresionat, desigur, întreaga lume, românii fiind dați drept exemplu pentru spiritul civic. Dar, în afară de asta, ce-am câștigat și ce-am pierdut ca țară?
P.I.: Protestatarii au îndreptat şi luminat o imagine a ţării grav şifonată, umbrită şi sluţită de maniera în care au proiectat-o în străinătate guvernanţii români prin fapte improbabile şi iresponsabile. Dar nereuşind să debarce acest regim ori să-l determine să-şi oprească tentativele permanente de demontare a statului de drept, mă tem că ţara n-a câştigat mare lucru. Prea puţini demnitari occidentali, fie ei chiar socialişti, se vor îmbăta cu apa rece servită, ipocrit, aliaţilor şi Europei de către oamenii lui Liviu Dragnea. Într-o fază de globală degringoladă, marcată de neîncrederea generală în elite şi medii, care a iscat revoluţia populistă, precum şi de riscul descompunerii UE, aflată în plină defalcare şi ciopârţire în „Europe cu viteze variabile”, regresul românesc riscă să fie fatal. Ar putea condamna ţara să ajungă trista periferie a Rusiei lui Putin.

R.U.: Când a început să scrie presa germană despre această Ordonanță și despre protestele din România și în ce fel a fost tratat acest subiect? S-a rezumat la prezentarea unor știri sau au fost oferite materiale ample?
P.I.: Preocupată de accesul la Casa Albă al lui Trump şi de reconfigurarea, post-Brexit, a Europei, germanii au percutat relativ tardiv. Dar când s-a racordat în fine la protestele-mamut din oraşele româneşti, presa germană a reacţionat nemţeşte. Le-a analizat temeinic, înţelegând, cu ajutorul unor politicieni în special creştin-democraţi şi creştin-sociali, ce se întâmplă de fapt în România proaspăt pesedizată.

R.U.: Cunoașteți foarte bine situația politică din România, sunteți, de mulți ani, jurnalist la Deutsche Welle, cum vedeți alianța PSD-ALDE, care a format Guvernul și care are majoritate parlamentară? PSD are un trecut pătat de sânge, dacă este să ne gândim doar la momentele Piața Universității, mineriadele, Revoluția din 1989, atunci când era fostul FSN, dar și unul extrem de corupt, cu șefi de partid condamnați la pușcărie. Cum vedeți traseul acestui partid, în ultimii 27 de ani? La ce ne putem aștepta de la el?
P.I: Rodica Culcer a numit PSD „metastaza unui cancer care ne macină de 27 de ani”. Mi se pare o formulă adecvată. Date fiind permanentele atacuri lansate asupra justiţiei de acest partid, indiferent de cine l-a condus, îmi pare clar că această formaţiune a ajuns, în fapt, un partid populist, cu reminiscinţe totalitare, naţional-comunist-ceauşiste. Acest diagnostic include şi toate alianţele şi clonele create de acest partid spre a acoperi un spectru politic cât mai larg şi a prosti cât mai eficient acele părţi naţionaliste ori de dreapta ale electoratului care din principiu n-ar vota comunişti nici ameninţaţi cu ghilotina.

Problema e că prea puţini înţeleg just ipocrizia şi versatilitatea acestui partid, dată fiind complicitatea unei prese în mare parte vândute cu histrionicii săi lideri şi clientela lor oligarhică.

R.U.: Atacurile asupra Justiției, asupra DNA, a Parchetului General, dar și direct la adresa unor magistrați, precum Codruța Kovesi sau Augustin Lazăr, procurorii care conduc cele două instituții, sunt frecvente din partea politicienilor români. Vorbim, desigur, despre politicieni cu probleme penale. Astfel de practici există în Germania, cât de liberă și cât de atacată este Justiția acolo?
P.I.: În Germania, Justiţia poate fi şi este criticată, chiar dacă nu atât de frecvent şi vehement ca în România. De erori nu e scutită nicăieri, nici în foarte legalista Germanie. Unde, în reacţie la greşeli, clasa politică acţionează legiferând astfel încât să le îndrepte. Aşa a procedat recent, rectificând lesgislaţia şi înăsprind-o, spre a echilibra practica excesiv de laxă a curţilor în judecarea, condamnarea şi expulzarea unor imigranţi delincvenţi cu propensiuni teroriste. Sau în ecou la un verdict stupid al unui tribunal din Köln care a pretins că apără drepturile omului dacă interzice, la un moment dat, circumcizia, dar, în fapt, a scos în afara legii drepturile de a educa ale părinţilor şi, prin extensie, practicarea religiei evreieşti.

Nu ştiu însă ca judecătorii sau procurorii germani să fie ţintuiţi, mediatic şi politic, la stâlpul infamiei, pentru că-şi fac datoria.

R.U.: Senatul României este condus de Călin Popescu Tăriceanu, judecat pentru favorizarea infractorului și mărturie mincinoasă. Camera Deputaților este condusă de Liviu Dragnea, condamnat definitiv la doi ani închisoare cu suspendare și judecat într-un alt dosar de corupție. Astfel de personaje ar ajunge să conducă Bundestag? Mă refer dacă, legal, li s-ar permite acest lucru, să candideze, să aibă posibilitatea să obțină astfel de funcții și, desigur, dacă ar primi votul majorității cetățenilor?

P.I.: Mă îndoiesc profund că asemenea inşi ar fi aleşi. Când sunt notorii, se abţin să candideze, iar partidele îi repudiază rapid, fireşte, întrucât candidaturile penalilor le-ar compromite şansele electorale. În plus, cu antecedentele unui Tăriceanu, caraghiosul erou al „bileţelului roz”, Bundestagul i-ar ridica cercetatului penal imunitatea fără să clipească.

R.U.: Atunci când un politician german are probleme penale, nu vorbim despre condamnare neapărat, ci chiar din fază de urmărire penală, rămâne în partid, își continuă cariera politică, este exclus, suspendat? Există vreo practică anume în Germania? În România, așa cum știți, dosarele penale pot fi trecute în CV-urile politicienilor, nu mai este nimic neobișnuit, iar politicienii certați cu legea sunt șefi de partide și chiar de instituții precum Parlamentul.
P.I.: Preşedintele Germaniei, Christian Wulff, acuzat de corupţie, pe nedrept, potrivit sentinţei finale a justiţiei, a demisionat din funcţie în timpul cercetărilor, între altele pentru a nu ştirbi autoritatea instituţiei prezidenţiale, deşi, în final, nu i s-a putut dovedi vreo malversaţie. În genere, deputaţii din Bundestag nu aşteaptă să li se ridice imunitatea, ci demisionează din capul locului, ca social-democratul Edathy, acuzat de pedofilie. Oprobriul public pentru presupuşi hoţi, impostori şi delapidatori sau pentru alţi presupuşi răufăcători e necruţător. Niciun delincvent de drept comun nu poate supravieţui politic dispreţului general. Odată devoalate faptele prezumate ale unui suspect, nu-i rămâne decât să se ascundă. Un singur om de stat a reuşit să evite puşcăria şi desconsiderarea totală după ce şi-a admis complicitatea la o afacere ilegală de finanţare a partidului său şi a refuzat să divulge numele finanţatorilor, întrucât le dăduse „cuvântul de onoare” că le păstrează anonimitatea şi i s-a părut mai importantă onoarea decât legea. E vorba de ex-cancelarul Kohl. Episodul a stârnit, la vremea sa, controverse aprige. Dar, nota bene, Kohl nu s-a îmbogăţit personal. Iar onoarea n-ar trebui să fie de lepădat, aşa cum a ajuns, din păcate, să fie, într-o lume politică a traseismului, prostituţiei şi trădărilor perpetue.

R.U.: La ce vă așteptați de la alianța PSD-ALDE, credeți că vor continua atacurile asupra Justiției, de genul Ordonanța 13, sau credeți politicienii că au înțeles ceva din protestele care au dus la abrogarea ei și vor face pasul înapoi? Declarațiile par în continuare destul de vehemente din partea oamenilor politici.
P.I.: Dat fiind sibaritul regim oligarhic românesc, bazat pe şoferi şi pe secretare cu ADN totalitar, care au o net mai mare oroare de justiţie şi de presă independentă, deci de stat de drept şi de democraţie liberală, decât de o colonizare rusească, nu cred că partidele care-l conduc pot evolua. Mă aştept deci la ceea ce e mai rău din partea acestei alianţe.

R.U.: O temă vehiculată, în ultima perioadă, de PSD și propagadă prin presa pe care o controlează, este că multinaționalele, Occidentul european, dar și SUA ne vor răul. Vor să ne cumpere țara. Străinii aceștia sunt prezentați ca răul absolut pentru România. Această propagandă prinde în rândul unei anumite părți a populației, cea dependentă de banii de la stat. De unde credeți că a apărut o astfel de teorie? Ar putea să aibă vreo legătură cu un plan secret al actualilor politicieni aflați la Putere de a scoate România din UE?
P.I: E vorba, pe de o parte, despre newspeak orwelian, un limbaj reflectând o mentalitate în oglindă. Suntem acuzaţi, că închinăm ţara Kremlinului? Ia să învinuim noi opoziţia că ne trădează vestului! N-am fost făcut părtaş al secretelor regimului Dragnea. Dar nu m-ar suprinde câtuşi de puţin ca oligarhia să prefere statului de drept autentic o autocraţie putinistă şi includerea ţării în imperiul euro-asiatic al cuplului Putin-Dughin, ca preţ al evadării din cămaşa de forţă impusă democraţiei originale, iliesciste, de către democraţiile liberale apusene.

R.U.: Ce ar însemna, pentru România, o ieșire din UE? Este posibil așa ceva?
P.I.: Ar fi o tragedie. O nenorocire teribilă. O catastrofă. Un cataclism. Ţara s-ar vedea izolată la o aruncătură de băţ de poftele teritoriale şi de inadecvarea la modernitate, libertate şi competitivitate a unui sângeros şi expansiv imperiu neostalinist.

Dată fiind legea gravitaţiei politice, n-ar scăpa din zona gri în care ar aluneca printr-un Romexit decât devorată de Rusia lui Putin, sau, cine ştie, a altui KGB-ist.

R.U.: Credeți că Rusia este, în acest moment, un pericol real pentru România? Este posibil ca actuala Putere de la București să urmeze o agendă ascunsă primită de la Moscova?
P.I.: Cred că regimul Putin reprezintă un pericol mare şi acut. Liderul de la Kremlin şi-a dezvăluit amprenta şi codul genetic în barbaria „brutală şi insolentă” manifestată în Siria într-un atac asupra civililor cu arme de distrugere în masă chimice, spre a relua o expresie a şocatului şef al diplomaţiei americane, Tillerson. Nu văd de ce, sub Putin, Rusia n-ar fi în stare să săvârşească, în Europa, ceea ce acest lider intervenţionist a permis să se întâmple în Siria ori în estul Ucrainei. N-am probe ca să pot afirma existenţa unei agende ascunse ruso-PSD-iste, dar nu mi s-ar părea neverosimilă.

R.U.: Din 2012, guvernările PSD, în diverse alianțe, precum USL (alături de PNL, PC) sau, acum, cu ALDE, au dus la deteriorarea relațiilor României cu țări puternice din UE. În 2012 chiar, politicieni precum Victor Ponta și Crin Antonescu sfidau nume grele precum Angela Merkel, susținând că astfel de persoane nu trebuie să se amestece în problemele țării noastre. Să ne amintim doar de acel „Ich bin ein Berliner!” rostit de Crin Antonescu, la acea vreme șeful PNL, sau de declarația, tot a lui, „Să îl ia Merkel pe Băsescu în Germania, să îi dea o bucată de pământ să se joace cu PDL”! Ce urme au lăsat, în timp, astfel de reacții în privința relațiilor dintre România și Germania? Prezentul nu ne ajută foarte mult, dacă ne uităm la modul în care este condusă țara.
P.I.: Am impresia că mare parte din derapajele dâmbovieţene se datorează unei analize, în opinia mea eronată, potrivit căreia establishmentele europene ar fi pe dric şi li se poate da cu tifla fără vreun risc excesiv.

R.U.: Cum vedeți presa din România? Cât de liberă credeți că mai este, dacă ați caracteriza-o doar din prisma felului în care au prezentat ultimele evenimente majore din țară? Manipulări precum „Cioloș este fiul lui Soros” sau „neamțul Iohannis a dat foc la Colectiv” ar putea exista în Germania, la TV sau în ziare naționale cunoscute?
P.I.: Care presă? În afară de câteva condeie, prea puţine, realmente independente, nu prea văd, nu prea aud şi nu prea reuşesc să citesc presă liberă românească din interiorul ţării. Nu ştiu, deci, unde anume se găseşte. Şi cum să facă faţă dublului asalt conspiraţionist-propagandistic al Rusiei şi al oligarhiei autohtone. Cât de alarmantă e situaţia din România se poate lesne deduce. Într-un târziu, după ce repetatele semnale de alarmă lansate de ziarişti ai redacţiei române ai postului Deutsche Welle au fost ignorate ani la rând, Berlinul s-a trezit în fine în pumnii campaniei electorale americane.

Înaintea propriului scrutin legislativ, Germania a ridicat chestiunea răspândirii de „fake-news”, cum li se zice, mai nou, minciunilor de presă, la rang de prioritate zero. Dacă în vestul Europei problema e atât de acută, e uşor de imaginat ce ravagii face aceeaşi propagandă în Republica Moldova. Sau în România. Unde au efecte devastatore şi obiceiul demiterii de jurnalişti incomozi şi meteahna plasării lor şi a politicienilor din opoziţia democratică pe un pat al lui Procust. Supravieţuiesc doar perfecţii şi ireproşabilii, care, fireşte, nu există şi nu pot exista.

R.U.: Teoretic, în România este democrație. Dar ce fel de democrație este aceea în care un Guvern își permite să atace statul de drept noaptea, ca hoții? Vă rog să comparați democrația românească cu cea din Germania. Unde ne situăm comparative cu nemții?
P.I.: S-a spus, şi am spus-o şi eu, că, după ce a făcut progrese absolut remarcabile, mai cu seamă în combaterea eficientă a corupţiei la nivel înalt şi în consolidarea statului de drept, România a regresat şi are parte de-o democraţie defectă. Mă tem însă, după joncţiunea Parlamentului cu CCR, că nici atâta nu mai are. Deşi grevată de probleme proprii cu populismul şi relativismul postmodern, care-i ciobesc democraţia perceptibil, Germania e, prin comparaţie, la o distanţă de ani lumină de neajunsurile politice româneşti.

Ramona Ursu

Ramona Ursu

Ramona Ursu e ziaristă. Din convingere. Adoră să scrie. Să vorbească. Să descopere. Dar mai ales să-i asculte pe oameni.
Ramona Ursu

1 Comment

  1. […] R.U.: Cum v-ați pregătit, peste noapte, pentru proteste? Cum v-ați organizat, ați făcut pancarte? S.S.: Fiecare a scris pe niște foi ce a vrut. S-a venit cu pancarte scrise pe cartoane. Eu am avut două foi, una în care scriam de unde suntem, pentru că Piaţa din Birmingham este una foarte populată şi voiam ca lumea să înteleagă cine suntem şi pentru ce protestăm. Dar, în prima seară, mulți dintre noi eram, evident, nepregătiți. Unii au venit cu steaguri, alţii cu un şnur, mai puţin cu pancarte, mai mult cu lucruri prin care… […]

Leave a Reply

%d bloggers like this: