Sorina sau cum a ajuns #Rezist în Birmingham: „Când au dat Ordonanța 13, am simțit că acel copil de 11 ani care eram la Revoluție a murit”

Ramona Ursu: Sorina, cum a ajuns o fată din România să organizeze proteste pentru țara ei în Birmingham? De când ești plecată printre străini și care a fost traseul spre Marea Britanie?
Sorina Stallard: De plecat, am plecat în 1998, dar nu în Anglia, ci în Franţa. Am plecat la studii economice. Am stat în Franţa șase ani şi, în ultima perioadă, compania pentru care lucram mi-a făcut transferul în Anglia, pentru că sediul era în Birmingham. Am sosit în Anglia în 25 ianuarie 2005, am întâlnit oameni cu care vorbisem doar la telefon, dar pe care nu îi văzusem niciodată. Nu aveam prieteni, cunoştinţe, veneam din Paris în Oldbury, un mic orăşel din nucleul care a făcut revoluţia industrială în 1848. Era un contrast enorm cu Parisul din care veneam. Când am ajuns, îmi amintesc că am stat cu bagajele nedesfăcute timp de trei luni. Am purtat haina de iarnă până în iunie, atât de frig era, ninsese și în aprilie. Nu înţelegeam nimic din ce se întâmplă.

În schimb, toți din jurul meu au fost de aşa natură că am cedat şi am rămas. Nu m-au convins străzile, care erau înguste, nu erau blocuri, doar case, autobuzele mi se păreau dezechilibrate, din astea cu două etaje şi, când vedeai că iau curbele, aveai impresia că se răstoarnă. Era complet un alt stil de viaţă. Dar oamenii erau atât de calzi şi de comunicativi, a fost pentru prima oară când am înţeles ce înseamnă o comunitate. De exemplu, prima dată când am făcut cunoştinţă cu vecina a fost când, după trei zile de când eram mutată aici, mi-a bătut la uşă şi mi-a explicat ce fel de saci se folosesc pentru gunoi, nu plasă de cumpărături, așa cum utilizasem eu. Mi-a și dat niște săculeți, ca să știu ce să cumpăr și eu. Sunt aici de 12 ani şi, în curând, vor fi aproape 20 de ani de când am plecat de acasă. Anul viitor împlinesc 40 de ani. Adică, 20 de ani din viaţă i-am petrecut în ţară, 20, în afară.

R.U.: Și asta cum te face să te simţi?
S.S.: În primul rând, îmi dau seama cât de mult timp am petrecut fără părinţi, fără familie. Uite, în 2004, Nicolas Sarkozy începuse să facă schimbări, adică puteai obţine permisul de lucru şi, taman în perioada aia, bunica ce m-a crescut era în spital şi a murit, iar eu nu am putut veni în ţară, pentru că nu am putut face rost de acte ca să mă întorc în Franţa. Au fost multe momente grele ca acesta, din pricina cărora m-am simţit ruptă în două. În ultimul timp, am încercat să-i aduc pe părinții mei mai mult aici, să își petreacă vacanțele cu noi, muncesc și ei foarte mult. Noi mergem în România cam o dată pe an, stăm doar câteva zile.

În schimb, în 2013, am reuşit să facem o călătorie mai mare, a fost o aventură pentru mine și pentru soțul meu, care este englez și care, atunci, a fost pentru prima dată în țara mea. Ne-am luat niște prieteni din Austria şi Slovacia şi am făcut vacanța în România, împotriva tuturor avertismentelor celor din jur, care ne spuneam că nu vom avea condiții, că nu o să ne placă. A fost superb.

R.U.: În paralel cu jobul, cu viața de familie, tu te ocupi, alături de alți români, de câțiva ani, și de organizarea protestelor care au legătură cu problemele din țară. Când ai început să te implici în organizarea, în Birmingham, a manifestațiilor legate de Ordonanța 13?
S.S.: Prima oară când m-am ocupat de organizarea protestelor a fost în 2015, după tragedia din Clubul Colectiv. Iar înainte, dar nu în calitate de organizator, ci de simplu participant, a fost cu Roşia Montană, pentru că sediul Gabriel Resources era la jumătate de oră de locul unde lucram eu. Atunci, mi-am luat liber şi m-am dus să protestez în faţa sediului lor. Am fost cam zece persoane. A doua oară a fost la Westminster, când ne-am adunat aproximativ 200 de persoane. Atunci a fost şi primul protest al soţului meu. De data asta, după Ordonanța 13, având deja experiența Colectiv, știam că e nevoie de autorizație pentru a ieși în stradă. Am completat un formular, apoi am creat evenimentul şi așa am ieşit la proteste. Prima oară am protestat în 1 februarie, deci a doua zi după ce dăduseră Ordonanța 13. Ne-am adunat cam 300 de persoane

R.U.: Tu cum ai aflat vestea despre această ordonanță și ce ai simțit când ai auzit ce a făcut Guvernul Grindeanu „noaptea, ca hoţii”?
S.S.: Urmăresc ştirile de acasă constant, ascultam radio Digi FM pe laptop şi lucram. În momentul în care au anunţat că au trecut ordonanţa şi apoi, la scurt timp, că vor să o publice în Monitorul Oficial, îţi spun sincer că am urlat de durere, de supărare. Efectiv m-am oprit din lucru şi am urlat… mult. Am plâns cum n-am plâns în viaţa mea. Nici pentru bunica mea, nu am plans așa. În secunda respectivă, mi-am adus aminte de momentul de la Revoluţie, când a apărut pe ecran Ion Iliescu. Atunci eram copil, aveam 11 ani. Ei bine, acum, când am auzit de Ordonanța 13, am simţit ca şi cum copilul acela de 11 ani de la Revoluţie ar fi murit. Asta am simţit, ca şi cum s-ar fi sfărâmat un vis, fără ca eu să am nicio putere să-l refac.

R.U.: Cum v-ați pregătit, peste noapte, pentru proteste? Cum v-ați organizat, ați făcut pancarte?
S.S.: Fiecare a scris pe niște foi ce a vrut. S-a venit cu pancarte scrise pe cartoane. Eu am avut două foi, una în care scriam de unde suntem, pentru că Piaţa din Birmingham este una foarte populată şi voiam ca lumea să înteleagă cine suntem şi pentru ce protestăm. Dar, în prima seară, mulți dintre noi eram, evident, nepregătiți. Unii au venit cu steaguri, alţii cu un şnur, mai puţin cu pancarte, mai mult cu lucruri prin care să ateste că sunt români. Cei care nu au avut nimic, au strigat.

R.U.: Cei de acolo, localnicii, cum au perceput iniţiativa voastră? Au înţeles mesajul vostru?
S.S.: La început, erau destul de confuzi. Nu înțelegeau de ce protestăm, de ce ne-am adunat să stigăm pe stradă. Noi le spuneam că Guvernul nostru din România a legalizat corupţia. Englezii nu înţelegeau, li se părea incredibil: „Cum adică a legalizat corupţia? Ce vrei să spuneţi?” asta ne întrebau. Chiar și soţul meu, care a mers aproape la toate aceste proteste cu mine, dar și alți englezi nu puteau concepe aşa ceva, că Guvernul legalizează corupția. Era inimaginabil pentru ei ce se petrecea la noi în țară. Nu că ei nu ar avea corupţii lor… A fost, acum doi-trei ani, un scandal în care oficiali guvernamentali britanici îşi amenajau, din bani publici, tot felul de lacuri în jurul proprietăţilor. Dar, când scandalul a ieşit la iveală, au fost şi demisii, au fost şi condamnări, au trebuit să returneze şi banii înapoi, unii au trebuit să părăsească inclusiv partidele din care făceau parte. A existat o oarecare zvâcnire de integritate sau pudoare faţă de opinia publică atunci când au fost prinşi. La noi, nu. La noi, pur şi simplu, stau în faţa ta şi îţi râd în nas.

R.U.: După Ordonanța 13, cât de des vă întâlneați pentru a protest?
S.S.: Am fost în fiecare zi, începând din 1 februarie, timp de 11 zile. Stăteam în stradă de la ora 19.00 până pe la 22.00. De la 300 de persoane s-a ajuns, apoi, la un nucleu de 100 de oameni, apoi de 50, după care a coborât sub 20 de persoane. După aceea am considerat că ar fi bine să mutăm protestele joia şi duminica. În martie, ne-am întâlnit pentru proteste doar duminica. Cerem demisia guvernului, deoarece şi-a pierdut credibilitatea. Când toată Uniunea Europeană îţi spune că ceea ce faci e în afara oricăror reguli, trebuie să te opreşti. Pentru mine, Guvernul Grindeanu nu este unul care să aibă credibilitate atunci când face negocieri la nivel internaţional. Atunci, trebuie să plece. A, că PSD a câştigat alegerile, este adevărat. Chiar dacă eu nu am votat vreodată cu acest partid, dar asta este, respect legitimitatea, indiferent că îmi convine sau nu. Însă PSD trebuie să-şi aleagă oameni competenţi.

R.U.: Dar crezi că PSD are resurse de oameni competenţi?
S.S.: Persoane precum Mihai Chirica, primarul Iașiului, care au avut, să spunem, ruşine, nu ştiu dacă şi integritate, dar au mai fost şi altele, care fie au demisionat din PSD, fie au luat atitudine… da, sunt puţine în acest partid.

Vreau să se ajungă, într-o bună zi, la demonstrarea clară, fără nicun dubiu, că PSD nu are ce căuta la guvernare. Dacă se poate, bine; dacă nu se poate, iarăşi bine. Ceea ce vreau să se evite este ca ei să reușească să spargă țara în două, pentru că asta urmăresc.

Pe urmă, dacă e vorba despre alegeri anticipate, scuze, dar nici PNL nu este pregătit de așa ceva. Iar în USR nu am mare încredere că ar face față acum unor anticipate, sunt foarte tineri. Sunt câţiva pe care îi simpatizez, dar sunt necizelaţi, nu sunt încă oameni politici. Au cu totul alt stil, iar România nu este încă gata pentru un tip de politică diferit.

R.U.: Atunci, ce ar trebui să facem cu această corupție generalizată din clasa politică? Să punem presiune permanentă pe ei, care ar fi soluţia?
S.S.: Există o iniţiativă născută din proteste şi pe care o urmăresc, intitulată „600.000”. Din câte înţeleg, există un paragraf în Constituţie care spune că o sută de mii de oameni, dacă se adună, pot cere niște schimbări anume. Se lucrează la un proiect de lege, însă problema e că acest proiect ajunge în Parlament, iar acolo ştim că tot peste PSD și ALDE dăm. O altă metodă este prin intermediul protestelor pe care le organizăm şi pe care trebuie să le susţinem. Apoi, de fiecare dată când este o vizită cu o delegaţie oficială din România, noi, cei din diaspora, trebuie să fim prezenţi. Prezenţi într-un mod demn şi vizibil. Asta ca să le amintim acestor conducători că presiunea există. Dacă te ţii scai de cineva cu nişte cereri, la un moment dat, se ajunge la o soluţie: ori primeşti ce doreşti, ori primeşti una în cap…

R.U.: Şi actualii noștri conducători ce crezi că vor alege?
S.S.: Să ne dea una-n cap.

R.U.: Sorina, de ce crezi că au abrogate Ordonanţa 13? De frica străzii, din cauza presiunilor internaționale sau au realizat că au făcut o greșeală?
S.S.: Eu nu cred că le-a fost frică, ci, mai degrabă, că au un plan foarte bine stabilit sau, chiar dacă nu e bine pus la punct acum, este unul care evoluează uşor, gen şarpele prin iarbă. Avantajul lor este foarte clar, sunt mulţi, au foarte multe reusrse şi, ca atare, se pot transforma continuu.

R.U.: Care crezi tu că este adevăratul lor plan de guvernare? Iar aici nu mă refer la maldărele cu hârtii cu care defilează pe la televizor sau la discursurile populiste.
S.S.: A scăpa de puşcărie este o chestie mică, cred eu. Ceea ce îi interesează este puterea şi banul. La un job, evoluezi din team leader în manager, apoi în general manager şi, pe urmă, ce? Ajungi la un prag în care banul nu mai contează. Atunci, ce te va motiva în continuare? Pentru unii va fi pasiunea de a învăţa, pentru alţii, lucrul cu oamenii, iar pentru restul, puterea; cu cât ai mai multă putere, cu atât vrei și mai multă. Eu cred că acesta este singurul lucru care contează: Dragnea l-a văzut pe Ponta cum a căzut, cred că s-a bucurat. Acum e sus, iar ceea ce îl interesează este să îşi menţină funcţia în partid și în fruntea țării şi să-şi consolideze puterea.

R.U.: Să revenim puţin la protestele organizate de voi. Povestește-mi, te rog, câteva poveşti din Birmingham.
S.S.: Una dintre persoanele care protestau şi-a adus și fetiţa în ziua în care sărbătoarea nouă luni de la naştere. O fetiţă frumoasă foc, i-am dat în ziua aia baloanele cu tricolorul şi le-a purtat ea. Au fost şi două anunţuri de logodnă la proteste, o fată din Iaşi s-a logodit cu un englez care ieșise cu ea în stradă, şi doi tineri din Timişoara care au anunțat că se vor căsători în septembrie. A fost și o întâlnire cu o fată din Basarabia, Mariana, care a venit la protestul nostru cu steagul basarabean şi cu inima cât ea de mare. A mai fost o fată, Ștefi, care ne-a învățat să dansăm hora la unul dintre proteste. Îmi mai amintesc despre un cuplu mai în vârstă – români trecuţi de 60 de ani – care au venit pentru nepoţi şi pentru copii. Alți soți, la fel, mai în vârstă, de 57-58 de ani, din Constanţa, au venit aproape constant alturi de noi. Îmi mai amintesc despre niște ploieșteni de-ai mei stabiliți în Birmingham, care erau seară de seară la proteste. Au pregătit mai multe pancarte, pe care le-au oferit și celorlalți.

Câțiva medici români de aici ne-au îndemnat să facem și protestul literar. Un grup de olteni a venit cu niște voci foarte puternice și cu mesaje cu mult umor, precum „lunetist, caut de lucru”. M-a impresionat mult un băiat din Constanța, tot stabilit în Marea Britanie, care a adus o pancartă pe care scria: „Pe mine mă plătește Soros în lire”. Îi ironiza, astfel, pe politicienii și pe jurnaliștii care au manipulat opinia publică, susținând că Soros i-a plătit pe protestatari. O fată din Mizil, cu o voce extraordonară, ne-a cântat „Trandafir de la Moldova”, în timp ce noi dansam hora. Au mai fost Oana, Alina, Adrian, de la Brasov, Alexandru, Georgiana, care au făcut poze, montaje și video la proteste. A contat foarte mult munca lor.

Apoi, au mai venit la proteste studenţii din Warrick şi Coventry, localităţi din împrejurimi, a fost o persoană din Manchester, şi sunt două ore de mers cu trenul. Dintre studenţi s-a remarcat o persoană, Alexandru Ţurcanu, un băiat deosebit. El a avut iniţiativa realizării unui eveniment la Universitate, unde au organizat o dezbatere nu doar pentru români, ci pentru toți cei care participau şi voiau să afle ce anume se întâmplă în România în acele momente. A ieşit fain.

R.U.: Englezii, care la început nu înțelegeau motivul protestului vostru, după ce v-au văzut acolo, adunaţi seară de seară, v-au încurajat? Ce vă spuneau?
S.S: Da, un englez, după ce ne-a văzut protestând, a scris pe Facebook o postare lungă, în care îşi îndemna prietenii să ne susţină. A doua zi, a venit alături de noi cu soţia, care era româncă, dar și cu fetiţa lor cea mică, în vârstă de trei luni, cu fata cea mare, în vâstă de şase ani, şi cu socrii. El a fost primul englez, în afara soţului meu, care a venit la protest. Apoi, Mariana a venit cu o prietenă a ei din Irlanda, dar care locuieşte în Birmingham de mulţi ani, Merry Collins, şi care s-a lipit, practic, de grupul nostrum. Ne-a adus biscuiţi, mandarine și ceai. Nu poţi protesta pe stomacul gol, iar noi ne adunam seara, după ce ieșeam de la serviciu. A fost o încurajare constantă din partea englezilor. A mai apărut şi un musulman britanic, activist de profesie, Sham, care lângă noi doar ca să ne încurajeze. A venit cu o portavoce şi ne-a intermediat contactul cu alte organizaţii locale.

R.U.: Dar din partea autorităților britanice ați avut vreo reacție?
S.S.: Într-una dintre seri, stând în faţa primăriei din Birmingham, a ieşit o persoană ca să fumeze. Ne-a observat şi eu, când vedeam pe cineva privind spre noi, imediat mă duceam fuga ca să-i explic despre ce este vorba. El m-a invitat în sediul primăriei, unde era o şedinţă a sindicatelor, ca să le vorbesc celor de acolo despre ce s-a întâmplat în România. A fost primul meu discurs, le-am răspuns întrebărilor şi, uite-aşa, m-am ales cu o invitaţie la unul din marşurile lor anti-Trump, unde m-au rugat să vorbesc din nou despre ce se petrece la noi în țară. De acolo am fost invitaţi la un eveniment organizat, urmare a Brexitului, cu comunitatea est-europenilor, unde am fost foarte impresionată. Au venit ruşi, slovaci, lituanieni, români, fiecare cu poveştile lor. Eu, evident, le-am spus despre protestele noastre. Cei din Polonia şi din Lituania ne-au oferit gratuit sediile lor, o tipa din Slovacia ne-a promis că ne ajută cu acte, autorizații, ce avem nevoie.

Într-o zi, eram supărată că ne adunaserăm puțini la proteste, iar fata din Lituania mi-a zis: „Nu ai de ce să fii supărată că sunteţi puţini. Pe viitor, să ţii minte că URSS s-a destrămat din pricina celei mai mici ţări, a mea.” Ca atare, niciodată nu suntem puţini, dacă vrem să facem ceva.

De asemenea, m-a impresionat poliţistul care venea şi verifica dacă protestul este paşnic, iar în fiecare duminică ne spunea: „Ne vedem duminica următoare!” Prima dată, l-am întrebat: „De unde ştiţi că vom fi aici şi săptămâna viitoare?”, iar el mi-a răspuns: „Lasă că v-am văzut. Ştiu eu că veţi fi şi data următoare!” Dar dincolo de mesajele de încurajare, există această uimire care se instalează că „uite, îşi cer drepturile şi le cer într-un mod civilizat şi vehement şi hotărât şi, cu toate astea, de ce nu reuşesc?” Cred că asta e cea mai mare uimire a britanicilor. De ce, dintr-o mare de oameni atât de capabili, atât de puternici, România nu este mai departe? Ce-i lipseşte? Asta a fost cea mai mare surpriză pe care am citit-o în ochii britanicilor şi pe care am văzut-o exprimată de multe ori.

R.U.: Cum vezi politica de dreapta din România, încă foarte palidă. Dacian Cioloş, de exemplu, a făcut câțiva pași, destul de timizi, spre politică, însă, până în aprilie 2017, nu s-a întâmplat nimic clar. Există și USR, o formațiune politică relative nouă, dar care a reuşit câteva performanţe uriaşe într-un timp scurt. Despre PNL e greu de vorbit, având o politică foarte haotică. Cum vezi tu o forță de dreapta în România?
S.S.: A fost și Monica Macovei, cu M10, un suflu nou, cu o grămadă de diaspora în spate. Eu nu înţeleg de ce nu s-ar putea ca M10, de exemplu, cu platforma anunțată de Cioloş şi cu USR să se unească într-unul singur. Posibil să fie o problemă de orgolii, dar şi de agendă, de putere. De ce să împart cu tine, când pot să fac singur? Ajungem la acelaşi lucru, care este motivul pentru care România este unde este. Asta ne lipseşte: capacitatea de a renunţa la orgoliui, în aşa fel încât să lucrăm pentru bunul comun. La noi, chestia asta nu există, ca popor.

Ramona Ursu: Să presupunem că PSD va rămâne la guvernare încă trei ani şi jumătate, sau poate chiar mai mult. Suntem pregătiţi să protestăm atâta timp? Nu crezi că oamenii vor obosi şi că vor ceda, la un moment dat? Fie în varianta că protestele ar putea deveni violente, fie în situaţia că se vor sătura, pur şi simplu? Cum vezi tu starea de spirit a românilor?
S.S.: În Birmingham, deja o mare din protestatarii iniţiali au renunţat până în martie. Dacă e să compar situaţia care exista când am ieşit la vot, la prezidențialele din 2014, cu alegerile parlamentare din decembrie 2016, este o mare diferenţă. În 2014, a existat o unire fantastică a tuturor celor din diaspora. La al doilea tur de scrutin, de exemplu, am venit la ora şapte jumătate dimineaţa şi nu am plecat până în momentul în care nu s-au închis urnele de votare. La unsprezece jumătate noaptea am plecat din piaţă. Însă, de atunci, lucrurile s-au schimbat dramatic.

R.U.: Care crezi că a fost cauza?
S.S.: Una din cauze, după părerea mea, este aceea că o parte din românii care erau, în 2014, în Birmingham au plecat, iar cei care au venit, fiind nou sosiți, căutau să îşi facă un rost şi, probabil, aveau alte priorităţi. Probabil votul nu li se părea la fel de important.

Însă, după mine, cea mai mare problemă care a schimbat diaspora, după alegerile din 2014 a fost lipsa de reacţie, de schimbare practică în ceea ce priveşte votul. Eu aşa am simţit-o: ca pe o palmă dată fiecăruia dintre noi, prin care ni s-a spus: „Nu contaţi!” Şi de către MAE, şi de către Guvern, dar mai ales din partea românilor de rând, care au spus: „Ce ştiţi voi, în diaspora? Din cauza voastră, suferim noi”. În momentul în care ţi se spune asta de către milioane de oameni – mulţi dintre noi au primit mesaje, au primit injurii –, începi să te întrebi: „Stai, măi, am venit aici să îmi fac o viaţă şi am încercat să te ajut și pe tine, cel de acasă, iar tu nu vrei. Atunci, de ce mă bag?” Cred că asta a fost marea diferenţă, fiindcă diaspora a votat, în decembrie 2016, extrem de puţin faţă de câţi suntem.

În 2014, erau nişte cozi uriaşe la vot, anul trecut am intrat ca-n brânză la urnele de votare, sufla vântul. Ca să concluzionez, cred că diaspora e foarte posibil să cedeze, până la un anumit punct. În ţară, nu îmi dau bine seama care este situația.

R.U.: Dacă diaspora cedează, nu crezi că se ajunge la ceea ce vor PSD și ALDE? Acele mesaje urâte despre care vorbești au venit din partea susținătorilor acestei tabere, dar și ai liderilor acestor partide?
S.S.: Eu nu am spus că cedez, dar, la un moment dat, stai cu tine şi te întrebi, rezonabil, ce este bine să faci şi, dacă un lucru te mănâncă pe interior, e bine să-l dai deoparte, ca să poţi avea o viaţă sănătoasă. Însă, apoi, intervine problema: cum pot da la o parte ce sunt? Nu pot. Nu pot renunţa la cetăţenie, pentru că este posibil să existe şi această opţiune, poate doar de a face asta într-un mod ostentativ, public. Poate ăsta e un mod de a spune: mă lepăd nu de Eminescu şi de Creangă, de munţi şi de bunica, mă lepăd de voi, politicienii. Însă nu pot spune cu siguranţă dacă un asemenea gest i-ar atinge cumva.

R.U.: Este greu de spus dacă îi mai atinge ceva, la nesimţirea pe care o au.
S.S.: Cred că, dacă s-ar ajunge la violenţă, nu am câştiga ceva. Au existat şi aici persoane care au încercat să impună un asemenea discurs: să spargem, să mergem în ţară şi să intrăm peste ei etc. Nu sunt de acord cu asta. În primul rând, pentru că mi se pare că e un discurs de copil, iar, în al doilea rând, dacă s-ar produce o repetare a Revoluţiei din ’89, la fel sau mai rău, nu cred că România ar avea de câştigat. Pentru că nu am avut de câştigat nici în ’89. Nu e altceva decât o răbufnire care poate mult mai uşor să fie manipulată decât un grup de persoane care ţin un protest calm şi care are o strategie. Când ai furie în tine, nu vezi ce se întâmplă în jurul tău. Dar în momentul în care stai şi le calculezi, mergi grupat, atunci cauţi să rezolvi fiecare lucru cumpănit, pas cu pas. Te uiţi nu la ce a mai rămas, ci la ceea ce ai de făcut de acum încolo şi, cu asta în minte, mergi mai departe.

R.U.: Sorina, spune-mi trei lucruri care te-ar face să te întorci acasă.
S.S.: Sănătatea părinţilor. Dacă vreodată, Doamne-fereşte!, s-ar întâmpla să aibă probleme de sănătate, m-aş întoarce în România fără doar şi poate.

R.U.: Dar, în afară de o situație extremă, ce te-ar reține să revii în țară?
S.S.: Am locuit în Franţa, unde era un stil de viaţă, acum, în Anglia, unde e alt stil. Eu sunt manager de proiect şi, de-a lungul timpului, prin prisma jobului, am călătorit cam în toată Europa şi am înţeles cum e să şi munceşti, dar să te şi bucuri de viaţă. În România, lumea e hăituită. Chiar şi cu un job OK, ajungi, la un moment dat, să te saturi. O prietenă din liceu, care stă în Cluj şi care are un job foarte bun, merge la ski în Austria, merge în vacanţe, are cam tot ce îşi doreşte, însă are momente când răbufneşte ba din pricina vecinilor, ba a birocraţiei, ba a administraţiei… Sunt lucruri de care te loveşti în fiecare zi şi nu se schimbă, pentru că nu se doreşte schimbarea. Aici unde sunt nu există asemenea probleme. Adevărat, sunt altele, Brexit, de exemplu, dar nu probleme care să te hărțuiască zi de zi.

R.U.: În concluzie, ce crezi că îi lipsește României ca să fie o „țară ca afară”?
S.S.: Cred că schimbarea e la orizont. Și mai cred că, la noi, va fi mult mai accelerată. Dacă România ar putea să învețe din mers din greșelile făcute de Vest, rezultatul ar fi splendid. Trebuie insistat pe energie verde, pe turism și pe eco-turism, pe tehnologie sustenabilă și pe inovare – mai ales în medicină și cercetare. Și echilibrul trebuie menținut prin etică și integritate. Mi-ar plăcea să cred că, la orizont, am putea întrevedea o nouă generație Cucuteni. Depinde de noi dacă dorim să fim model de urmat sau nu. Centrul oricărei schimbări trebuie, însă, să rămână comunitatea unită și… Nihil Sine Deo.

Ramona Ursu

Ramona Ursu

Ramona Ursu e ziaristă. Din convingere. Adoră să scrie. Să vorbească. Să descopere. Dar mai ales să-i asculte pe oameni.
Ramona Ursu

Leave a Reply

%d bloggers like this: