Povești din sistemul educațional românesc. Din vremea în care nu era la pământ

Tatăl meu, la 65 de ani, predă geografia la şcoala generală din Fieni, Dâmboviţa. În 2017, când se va pensiona, va avea 44 de ani lucraţi în învăţământ. Mama, pensionară din 2014, a fost învăţătoare 41 de ani. Amândoi şi-au petrecut viaţa în şcoală şi, o spun fără ocolişuri, au fost genul de dascăli care şi-au iubit meseria, în ciuda multor lipsuri. Generaţii de foşti elevi pot confirma oricând cele spuse aici. Inclusiv acum, primesc telefoane sau vizite de la persoane care au trecut prin „mâinile” lor în urmă cu decenii. Mama îmi spune mândră că, de ziua de naştere, a sunat-o X, care este director nu ştiu unde, sau că Y, care s-a mutat în Spania de ani de zile, când s-a întors în ţară, a vrut neapărat să-i facă o vizită „doamnei învăţătoare”. Acum câteva zile mi-a zis iar că, de 8 Martie, zece elevi din ultima ei clasă, ajunşi într-a VIII-a, au venit să o vadă şi i-au adus o cutie cu bomboane şi un buchet cu flori.
„Înseamnă că am fost o învăţătoare bună, nu, mamă?” mă întreabă glumind, dar în spatele cuvintelor depistez de fiecare dată emoţia ascunsă. Din păcate, cei ca mama şi tatăl meu fac parte dintr-o generaţie pe cale de dispariţie, aparţin unor vremuri când între elev şi dascăl se crea o legătură puternică, ce dăinuia aproape permanent.
Iar asta se întâmpla pentru că sistemul educaţional care i-a format asigura, în ciuda nenumăratelor hibe, un corp didactic mai instruit şi mai dedicat decât cel din zilele noastre. Astăzi, mai ales în Bucureşti şi alte oraşe mari, a lucra în învăţământ a devenit pentru tineri o slujbă provizorie, pentru situaţiile critice în care nu-şi găsesc un job într-o corporaţie. Părinţii mei şi alţii asemenea lor, deşi erau prost plătiţi, au profesat într-o epocă în care meseria de dascăl încă era respectată şi apartenenţa la sistemul românesc de învăţământ garanta o reputaţie solidă în urbe, întrucât nu oricine ajungea învăţător sau profesor. Stima de care se bucurau ţinea loc multor neajunsuri, iar muncitorul necalificat, care financiar se situa pe aceeaşi treaptă cu ei, recunoştea în educatorul copiilor săi pe unul dăruit cu calităţi pe care nu le poseda şi nici nu i-ar fi trecut prin gând să spună că şi el ar putea fi profesor.
Azi, însă, când slujba în învăţământ te lasă literalmente să mori de foame, celor care lucrează în sistemul educaţional li s-a luat inclusiv respectul şi, în parte, motivul e acela că muncitorul necalificat de altădată – spre a folosi o metaforă – crede că poate fi profesor sau învăţător şi, nu doar că se vede în această postură, dar lucrează cu acte în şcoli. Şi lucrează pentru că tinerii cu vocaţie de dascăl rareori se gândesc să iasă la pensie din învăţământ. Majoritatea îţi râd în nas dacă îi întrebi de o carieră în domeniu. Şi nu sunt de condamnat. Profesia a devenit neatractivă din mai toate punctele de vedere, oferind, astfel, unor nulităţi fără dar pedagogic şansa să umple golul lăsat de cei cu chemare, care refuză poezia sacrificiului personal pe altarul recunoştinţei abstracte a societăţii. Sau, cine ştie, poate ar face-o, dacă şi alţii din alte domenii, care le pretind sacrificii, ar începe cu ei înşişi.
Astfel ajung la părinţii revoltaţi pe educaţie, dar, înainte de a vorbi despre ei, aş dori să vă povestesc o întâmplare în două părţi.

În clasa a şasea fiind, după teza la matematică, mama unei colege a venit la şcoală, cu o falcă-n cer şi una-n pământ, spunându-i profesoarei că fiica ei merita nota 5. Profesoara a asigurat-o că şi nota 4 era cu indulgenţă.
– Cum, uitaţi-vă ce frumos a scris subiectele, a urlat mămica. I-aţi putea da 5 măcar pentru asta.
– Eu predau matematică, doamnă, nu caligrafie, i-a tăiat-o scurt profesoara şi a trimis-o la plimbare. Pe vremea aceea, profesorii îşi mai permiteau luxul acesta.
Nu mică mi-a fost mirarea când, în urmă cu câţiva ani, am aflat că respectiva colegă, devenită, la rându-i, mămică, era printre cele mai vocale cu privire la „nedreptăţile” care i se făceau la şcoală copilului ei. Nu exista lună în care să nu vină şi să facă tărăboi. Numai că acum profesorii nu o mai puteau trimite la plimbare ca în vremurile fericite de odinioară şi trebuiau să îi dea, răbdători, zeci de explicaţii de ce copilul ei nu e chiar un geniu. Sau de ce e la fel de genial pe cât era ea în generală.
Da, raţionamentele multor părinţi, asemănători în gândire cu colega mea şi mama ei, se năruiesc înaintea convingerii dogmatice că dascălul poartă responsabilitatea pentru dezvoltarea unui copil, uitând că ei sunt în egală măsură responsabili. Aceşti părinţi plămădesc şcoala după o viziune personală, socotind-o bună doar în măsura în care copilului i se recunoaşte o anumită excepţionalitate pe care ei, părinţii, socot că o posedă. Dacă nu se întâmplă asta, vina aparţine şcolii, profesorilor care nu ştiu să predea, organigramei care e haotic concepută etc.
Jackie Kennedy avea o vorbă: există un singur copil frumos pe lume şi fiecare mamă îl are. Fiecare părinte crede că al său e cel mai cel şi doreşte să-i asigure cele mai bune condiţii ca să se dezvolte şi să atingă maximum de potenţial. E firesc, însă lumea e cum este, iar România arată cum o ştim cu toţii.
Sistemul educaţional este la pământ, acesta e leit-motivul pe care toţi îl rostesc. Nu există lună să nu aflăm din media despre profesori care-și bat elevii sau îi agresează verbal, care le cer să se mediteze cu ei ori chiar sume de bani – în special corigenţilor, dacă vor să treacă o materie –, care pretind să li se ofere cadouri costisitoare de ziua de naştere, îşi însuşesc bani din fondul şcolii sau implică părinţii în activităţi din gospodăria personală. (Această realitate amară nu anulează o alta, aceea că şi acum există cadre didactice care sunt un model de urmat pentru meseria de dascăl, dar procentul lor, comparativ cu anii în care, spre exemplu, am învăţat eu, pare să fi scăzut.)
De partea cealaltă, asistăm la o degradare continuă a respectului elevului faţă de profesor, care îşi îngăduie să-l ia peste picior într-o manieră intolerabilă, la o proliferare a semianalfabetismului în rândurile celor tineri şi, în general, la un interes tot mai scăzut faţă de şcoală. Asta, ca să nu mai pomenim de nenumăratele „reforme” din educaţie care i-au bulversat pe dascăli şi pe părinţi în egală măsură.
Iar dacă cercetăm cu detaşare motivaţia fiecăruia, nu ne va fi greu să înţelegem abaterile deontologice ale dascălilor, nici de ce elevii nu se mai preocupă să înveţe şi au cu totul alte preocupări şi, la fel, ne va fi peste putinţă să nu ne raliem revoltei părinţilor împotriva acelor cadre didactice care dispun de catedra lor ca nişte vătafi pe o moşie.
Totuşi, se cuvine o precizare importantă: un număr semnificativ dintre cei care se revoltă împotriva sistemului educaţional actual ar trebui să nu uite că, în acelaşi timp, acelaşi sistem hulit le-a facilitat obţinerea unei diplome universitare la care, altminteri, nu ar fi visat. Ei au exploatat cu cinism vulnerabilităţile din educaţie şi, s-o spunem pe şleau, şi-au însuşit o respectabilitate la care prea puţin erau îndreptăţiţi. Mai mult, aducându-şi modesta contribuţie la inflaţia de diplome calpe, au inversat polii valorici în societatea românească, înlesnind triumful imposturii şi al acelora ce nu au nimic de împărţit cu competenţa şi pregătirea profesională.
Or, dacă nu au crâcnit împotriva deficitarului sistem educaţional când au absolvit o facultate unde nici nu ştiu ce au studiat, ar fi frumos ca măcar ei să aibă decenţa să nu se revolte când vine vorba de educaţia deplorabilă de care au parte copiii lor. La urma urmei, şcoala în care învaţă aceştia e imaginea în oglindă, la o scară mai mică, a facultăţii de doi bani pe care mulţi dintre ei au absolvit-o. Iar profesorii de care se plâng că nu au ce căuta la catedră sunt unii care au absolvit o facultate la fel de exigentă ca a lor.
Aşa că, înainte de a se plânge de minusurile din educaţie, unii părinţi ar trebui să decidă: ori să predea diplomele universitare obţinute prin aportul heirupist al profesorilor – al acelora care, parţial forţaţi de un sistem ingrat, dar îndeosebi din pricina nemerniciei personale, ar acorda doctoratul şi unui pitecantrop, numai să le iasă nişte bani – şi, în câţiva ani, poate, copilul va beneficia de învăţământ de calitate; ori – ceea ce, de fapt, se şi preferă, însă doar când le convine – tu, ca părinte, urmezi în continuare câte facultăţi doreşti şi copilul tău va ajunge la finalul clasei a douăsprezecea abia să ştie să se iscălească. (Însă, bineînţeles, deşi nici el nu va merita să treacă bacalaureatul, va avea, în schimb, un master în sociologie sau relaţii internaţionale. Şi poate va ajunge chiar ministru şi europarlamentar.) Pentru că una fără alta nu se poate.
Şi ar mai fi ceva: indiferent cât de performant va deveni sistemul din educaţie, el nu va schimba adevărul că unele fiinţe umane vor fi întotdeauna indolente, înzestrate cu o personalitate ştearsă şi o inteligenţă mediocră, iar asta înseamnă că, inclusiv într-o societate aşezată pe temelii solide, copilul minunat pe care părinţii cred că l-au născut nu va fi neapărat elevul sârguincios şi dotat de la şcoală. Îl va ajuta, cu siguranţă, să-şi descopere mai uşor aptitudinile, dar saltul de mentalitate pe care îl va realiza o astfel de societate, cu un învăţământ funcţional, va fi în principal acela că va desemna fiecăruia locul pe care îl merită şi nimeni nu va mai fi intrigat de noua distribuţie a maselor şi elitelor. Vârfurile clasei, plutonul de mijloc şi codaşii vor exista ad vitam æternam, dar copilul, în calitate de viitor cetăţean matur şi responsabil, va pricepe mai uşor că a şti să scrii şi să te exprimi corect româneşte e o mare realizare şi că studiile universitare, departe de a fi frecţie la picior de lemn, trebuie urmate de cei ce simt nevoia să aprofundeze un domeniu pe care să îl practice cu profesionalism şi pentru care să fie răsplătiţi pe măsura valorii muncii depuse.
Or, un astfel de sistem educaţional nu ştiu dacă e dezirabil pentru mulţi care-l deplâng cu lacrimi de crocodil pe la colţuri. Dacă o asemenea societate ar căpăta formă şi conţinut, mulți dintre cei care tânjesc după ea ar avea de pierdut nu numai în planul imaginii, dar şi-ar pierde inclusiv privilegiile şi statutul, fiind reduşi la dimensiunea reală, una insignifiantă, între noi fie vorba.
Aşa că ar trebui să se gândească bine dacă asta îşi doresc cu adevărat, pentru că, uneori, se mai şi întâmplă, chiar dacă acum pare o utopie.

 

Leave a Reply

%d bloggers like this: