Sunt alături de Emilia Şercan

Nu mi-am ascuns niciodată admiraţia pentru Emilia Şercan. Am susţinut mai demult, într-un articol, că e una din modelele viabile de care are nevoie tânăra generaţie şi o puneam în antiteză cu zâna Andreea Marin, precizând că ambele “lucrează pe acelaşi front: emanciparea societăţii româneşti de sub tutela unor şabloane înguste. Numai că aria de acţiune, instrumentele utilizate şi limbajul specific sunt fundamental diferite. Una acţionează asupra formei (AM), cealată, asupra conţinutului (EŞ). Una zgârie suprafaţa lucrurilor cu ciripituri de vrăbiuţă şi citate oshoiste, cealaltă cercetează substanţa lor cu analize pertinente şi complexe. Una e înconjurată de oameni frumoşi şi trăncăne banalităţi uşor de îngurgitat, celelalte luptă cu mizeria unei societăţi putrede şi pune la dispoziţie adevăruri delicate, pe care nu oricine e dispus să le accepte. Una îşi câştigă existenţa având grijă, zi de zi, să confirme certitudinile unui public dinainte convins, cealaltă, înfăţişând publicului aspectele imunde ale unei lumi pervertite, cu riscul de a şi-l îndepărta. Una e versiunea photoshopată a glamour-ului românesc, cealaltă e versiunea nefardată a unei jurnaliste românce veritabile.”

Asta spuneam despre Emilia Şercan atunci şi consider că e la fel de valabil şi astăzi, când în presă au apărut informaţii că ar fi plagiat la lucrarea de licenţă.

Despre ce e vorba? “Pasaje întregi din lucrarea de licenţă a jurnaliste… au fost copiate din alte două volume lansate pe piaţă cu un an înainte, arată surse citate de ziarul sibian Turnul Sfatului”, am citit într-un articol pe site-ul Adevărul. Jurnaliştii sibieni ar fi primit “documentele … la mijlocul acestei săptămâni, dintr-o sursă anonimă”.

Ca o coincidenţă, “dosarul”, spune Adevărul, ”a fost expediat cu doar câteva zile înainte ca Emilia Şercan să-şi lanseze oficial, la Salonul Internaţional de Carte Bookfest Bucureşti, lucrarea Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei naţii, volum în care reia anchetele publicate despre plagiatele puse pe seama lucrărilor de doctorat ale unor personaje” politice cu greutate.

Am reţinut contextul, da?

Acum, să facem prima precizare importantă, pe care e bine s-o bage la cap tot românul, mai ales cel cu o gândire uşor lobotomizată: independent de ce s-a întâmplat cu lucrarea de licenţă a Emiliei Şercan în 2003, asta nu anulează temeinicia cercetărilor duse de ea pentru darea în vileag a plagiatorilor neamului: marele general Oprea Găbiţă, Tobă (de carte plagiată) Petrică şi, ah, tot un domn general, să trăiască, Onţanu Neculăiţă.

Fiindcă unii români au tendinţa să stea strâmb şi să judece şi mai strâmb, oricâte dovezi zdrobitoare le-ai pune sub faţa ochilor miopi, mai repetăm o dată, să se priceapă: Neculăiţă, Găbiţu şi Petrică (printre alţii) sunt PLAGIATORI. Românule, te rog, repetă în gând până la o sută sau până oboseşti: Neculăiţă, Găbiţu şi Petrică ie plagiatori. Au făcut de ruşine patria cu lucrările lor de doctorat. Şi repet-o şi p-asta: Găbiţu, nu prin plagiat îşi îndeplineşte un militar datoria faţă de ţară!!!

Okey?

Perfect. Să trecem la a doua chestiune: vreau să vă vorbesc despre lucrarea mea de licenţă la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, susţinută în anul 2005.

Tema era politica externă a lui Ronald Reagan şi voiam să arăt că idolul lui Trump a promovat în plan extern ceea ce americanii numesc o politică de tip jacksonianist, numită astfel după preşedintele Andrew Jackson. Nu vreau să vă plictisesc cu detalii. Atunci, în acea perioadă, nu am găsit nimic pe acest subiect. Am comandat două cărţi din State şi, în rest, am citit istorii universale, ale SUA şi biografii ale lui Reagan şi Jackson de mi-a venit acru.

Când am început să redactez lucrarea, informaţiile şi ideile le-am organizat cum m-am priceput mai bine, pentru că a trebuit, efectiv, să mă descurc singur. De la profesorul îndrumător – nu are rost să îi dau numele – nu am primit nicio indicaţie pertinentă despre subiect. Draftul pe care i l-am dat mi l-a înapoiat cu indicaţii regizorale terne: ce să conţină notele de subsol, cum să arate bibliografia, ce fonturi să utilizez, cât de întinsă să fie lucrarea. Prostii. Când îl întrebam ceva, era mereu vag. Nu mă ajuta cu nimic din ce aş fi avut nevoie. Şi, da, când am predat licenţa, câteva fraze despre ce presupune politica americană inspirată de Andrew Jackson, Thomas Jefferson, Woodrow Wilson şi Alexander Hamilton le-am inserat din surse, de cele mai multe ori indicându-le, dar – ce să mă pitesc după deget – şi fără a o face. Şi asta pentru că doar într-un număr foarte mic de materiale găsisem informaţiile edificatoare pentru această parte şi maxim maximorum ce puteam obţine din ele era să refrazez ideile de acolo. La asta aş adăuga indolenţa îndrumătorului, care nici acum nu sunt convins că mi-a citit lucrarea (sau că a făcut-o cu atenţie) şi care nu mi-a recomandat o carte sau o pistă pe care să apuc. În acelaşi timp, aveam un job, timpul era limitat, în anul 2005, în facultăţile româneşti, de la un capăt la altul era o modă să te îndeletniceşti cu lucrări de licenţă gata făcute (zăreai peste tot, lipite pe stâlpi, afişe despre genii care se ofereau, în schimbul a patru sute de euro, să scoată din piatră seacă şi să compună lucrarea de licenţă în locul tău), licenţa în sine era un fel de glumă (singura spaimă serioasă era să nu fie depistată în softul introdus de universităţi), iar eu păream a face parte dintr-o minoritate care se agită să-şi întocmească singură lucrarea. Nu e o scuză, ci o realitate şi o spun ca unul care s-a implicat intens în lucrarea aia de licenţă. Am şi acum cărţile cu însemnările făcute pe marginea lor, am şi materialele printate, am păstrat tot.

Dar dacă e să se spună că Emilia Şercan a plagiat, şi eu am plagiat.

Dincolo de asta, şi aici ajung la a treia chestiune, lucrarea de licenţă nu e nici pe departe comparabilă în greutate cu una de doctorat. E o distanţă uriaşă între ele. Pe lângă amănuntul că avem a face, ipotetic, cu câteva pasaje copiate la o lucrare de licenţă puse în balanţă cu pagini întregi transcrise ad litteram în lucrarea de doctorat.

În acest punct, simt nevoia să accentuez parşivitatea unora – oameni foarte inteligenţi, cu experienţă academică şi cunoscători apropiaţi ai fenomenului universitar românesc – care, luni la rând, când a fost vorba de dovezile zdrobitoare de plagiat existente în lucrările multor politicieni au tăcut liniştiţi, lăsând, nu-i aşa, comisiile de specialitate să se pronunţe înainte de a-şi da ei cu părerea, dar acum, cât ai bate din palme, s-au îmbulzit să share-uiască articolul din “Turnul Sfatului”, fiindcă, ce să vezi, Emilia Şercan a plagiat, ia uite ce scrie aici! Ha ha ha!

Jalnică şi tristă prestaţie.

Da, nemernicia unora pentru a compromite munca laborioasă a cuiva într-un domeniu incomod nu are limite. Mă întreb care va fi pasul următor pentru a-i contesta probitatea: teza la română din clasa a zecea, lucrarea la geografie din clasa a şasea, unde s-a uitat pe furiş la colega de bancă? Să fie arătată cu degetul deoarece, când a scris un comentariu despre “Neamul Şoimăreştilor”, s-a inspirat din cărţile cu analize literare? Să se arunce anatema asupra ei deoarece, în primul trimestru din clasa a patra, a încheiat compunerea despre vacanţa de vară cu sintagma “Ce bine m-am distrat în vacanţa de vară!”, la fel ca ceilalţi pici?

Orice-ar fi, eu sunt alături de Emilia Şercan. Mai ales acum.

P.S.

Vreau să subliniez că, exceptând episodul elaborării licenţei, care mi-a lăsat un uşor gust amar, experienţa de la Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti, ca şi de la cea din Timişoara (unde am urmat primul an), a fost una dintre cele mai instructive din viaţa mea, iar profesorii de acolo, în marea majoritate, mi-au lăsat o impresie excelentă şi, ori de câte ori îi întâlnesc, mă înclin în faţa lor.

Leave a Reply

%d bloggers like this: