Ce va fi când mustaţa se va pleoşti

Mustaţa despre care pomenesc e o mustaţă cu pedigree mioritic, gravă şi austeră, nu prea bonomă – surse din proximitatea ei spun că permite buzelor aflate în subordine să zâmbească doar pentru a băga frica în grămăjoara de oase obediente a celui cu care vorbeşte – dar care, cu toate astea, a reuşit să se aciuiască în vârful lanţului trofic al politichiei dâmboviţene, croindu-şi, totodată, un loc binemeritat în galeria mustăţilor de top central-est-europene, alături de cea a lui Lech Walesa şi Vaclav Havel, atât că e încărcată cu o valenţă opusă.

Ea reprezintă pentru români tot ceea ce nu reprezintă pentru cehi şi polonezi mustăţile celor doi lideri.

Se spune că, în timpul regnului mustăţii, situaţia a devenit asemănătoare cu cea din timpul celui de-Al Treilea Reich, când o altă mustaţă a decretat o politică naţională ce stipula că a-ţi vărsa, în calitate de german, sângele pentru instituirea supremaţiei rasei ariene nu era un sacrificiu, ci un privilegiu. La fel, în timpul erei mustăţii despre care vorbim, se spune că a-ţi vărsa, în calitate de român, conştiinţa şi coloana vertebrală pentru institutirea supremaţiei rasei ticăloşiei şi a penalilor e, de asemenea, nu un sacrificiu, ci un privilegiu cu care oamenii mărunţi, cu sufletul înmuiat în zoaie şi trupul acoperit de scârba cetăţenilor oneşti, se mândresc nespus. A duce la îndeplinire orice ordin contravine moralităţii unei Românii conectată la valorile europene cică ar fi pentru slugile pupătoare de mustaţă o onoare imensă.

Nici nu pot face, însă, altfel, se mai spune, întrucât ei ar datora în această viaţă tot ce sunt chiar mustăţii, iar în lipsa acesteia, ar reprezenta în ochii celorlalţi mai puţin de zero barat. “Noi toţi, a zis Dostoievski, ne tragem din Mantaua lui Gogol”. Aceşti Akaki Akakievici se trag, în mod identic, din mustaţa lui Mustaţă. Şi-au acoperit sărăcia spirituală, intelectuală şi morală cu o manta vătuită cu false distincţii şi avantaje materiale, care le ţine de cald cât timp mustaţa va străluci pe firmamentul puterii, dar odată ce aceasta se va pleoşti, ei înşişi vor muri şi nimeni, vreodată, nu se va gândi să-i resusciteze în vreun fel. Vor bântui ca nişte stafii scena vieţii publice şi, cum caracterul lor va continua să emane un miros fetid, numai sictirul românilor îi va petrece fidel.

Despre mustaţă ce să mai zicem?

Încă se ţine tare, dar câteva fire de mustaţă par a se clinti deja speriate ici şi colo.

În culise, foste şi viitoare mentalităţi de Mustaţă, cu sau fără mustaţă, exersează cu pămătuful şi briceagul tehnici vechi şi noi, ba de atac, ba de autoapărare, în vederea, zic unii, iminentului Armageddon, când vor trebui să radă cu precizie Mustaţa Number One.

Pe margine, românul şi-a luat popcorn şi urmăreşte apatic ce (i) se pregăteşte.

Va fi bine, va fi rău? se întreabă el, butonând fără chef ba pe Măruţă, ba pe Antena 3, ba pe telenovele. Va fi bine pentru ei, pentru România, pentru mustăcioşi?

Scufundat într-un străvechi eu al neputinţei, înecat în apele unei letargii nostalgice după un viitor în care nu mai crede, va fi mânat de o indiferenţă profundă şi fundamentală faţă de câştigătorul bătăliei, dar, când circul va începe şi capete vor cădea, sigur va zice ca Jonathan Coe:

-Ah, ce hăcuială!

Leave a Reply

%d bloggers like this: